O noapte la muzeu

Ştiu nişte tipe şi un tip care organizează, anual, un festival de muzică. Sînt foarte puţin importante numele lor aici, dar e extrem de importantă, pentru ceea ce vreau să spun acum, tema ediţiei precedente a festivalului de care aminteam: codurile. O să extrag din declaraţia lor de intenţii doar o anumită parte a conceptului în jurul căruia şi-au centrat politica de selecţie a artiştilor ajunşi la Bucureşti în martie. Codurile muzicale. De fapt, codurile muzicale traduse social. Într-una dintre serile festivalului de care aminteam, unul cu focus pe muzica electronică, în acelaşi loc, cu un etaj mai sus, cînta Negură Bunget, o cvasi-faimoasă trupă românească de black metal. A fost singura dată, în cele trei zile ale evenimentului, cînd tema festivalului a coborît printre muritorii de rînd: codurile se amestecaseră pe holul de la intrare. Interacţionau de la distanţă şi se explicau prin ele însele şi prin dispreţul afişat pe figurile celor care le defineau. Tricouri negre vs tricouri cu mesaj. Plete vs frizuri elaborate. Chitare vs Korg-uri. Nici o curiozitate pentru "codul" celuilalt. Dispreţ şi ironii mai mult sau mai puţin fine. Cumva, retrăiam momentele stupide de pe vremea lui "rockeri vs depeşari". Sau cele de pe vremea altei sciziuni prefabricate: "hippioţi vs metalişti". Aici am vrut să ajung, de fapt. Cîndva, am fost parte a uneia dintre aceste "tabere". Şi singura chestie care le unea, paradoxal au ba, era Deep Purple. Nu Black Sabbath, aşa cum, probabil, ar fi fost normal. Poate erau prea duri pentru nostalgici şi prea cuminţi pentru puştanii acelor zile, cine ştie!... Nu Led Zeppelin. Ei erau mult mai mult proprietatea unui trecut muzical cert. Ne regăseam toţi, "negri" şi "albi", în riff-urile lui Richie Blackmore, în cavalcadele lui Ian Paice, în vocal belting-urile lui Ian Gillan, în incursiunile baroce ale lui Jon Lord. Erau actuali, chiar dacă veneau din altă parte, din alte timpuri. Codurile noastre intratabile îşi pierdeau raţiunea de a fi doar pe "Black Night", "Highway Star", "The Mule" sau "Smoke on the Water". Sau pe infatigabila "Child in Time". Dar asta se întîmpla atunci, iar ce fac eu acum se cheamă, simplu, exerciţiu de nostalgie. Pentru muzica de astăzi, formaţia lui Ian Gillan e irelevantă. Nu e citată, nu e parafrazată, nu e parodiată, muzica ei nu e rescrisă, n-a reintrat în malaxorul hype machine, probabil nu va intra vreodată. Nu mai vorbeşte aproape nimeni despre ea. Deep Purple este - aşa cum îmi spunea un prieten - o trupă-muzeu, o trupă-istorie, o trupă-clasor, chiar dacă încă mai scoate albume şi încă mai urcă pe scenă. E deci o trupă de (re)vizitat. Cu condiţia să vă fi lăsat codurile la intrare!