Personajul principal pe care Winfried îl interpretează, denumit Toni Erdmann, life coach și prieten apropiat al lui Țiriac, dar și ambasador al Germaniei, e şi el o formă la care ajunge treptat și care nu se vrea definitivă, căreia îi mai adaugă din mers cîte un element.
Imaginaţia exuberantă, centrată pe feminin a lui Almodóvar şi stilul mai auster al scrierilor lui Munro, precum și preocuparea ei pentru lumi intime şi femei aflate la diferite vîrste, au fuzionat într-o lucrare cu ritmul, decorul şi personajele unei tragedii.
Reprezentanţii legii sînt, în acest conflict, cei care latră, dar nu muşcă (poliţia e personificată printr‑o căţea) şi nu se ştie dacă au avut vreun cuvînt de spus vreodată faţă de fărădelegile locului.
În afară de mijloacele documentarului observațional care ne fac martori la evenimentul parastasului cît mai aproape de integralitatea sa, o bună parte din structura pe care se construiește Sieranevada, care alcătuiește acest cerc al personajelor, face apel la elementele comediei.
Noul film al lui Cristi Puiu trădează aceeaşi preocupare a filmelor sale precedente pentru reprezentarea unui eveniment cît mai aproape de integralitatea sa, de idealul nefragmentării acestuia: Moartea domnului Lăzărescu urmărea parcursul protagonistului de la un spital la altul într-o singură noapte, iar Aurora pe cel al lui Viorel de la o crimă la alta, marcînd violent fiecare întrerupere a acestui curs cu o lipsă de informații.
La nivel de intrigă, problema perspectivei e tradusă de Spielberg astfel: pentru Sophie, BFG e un uriaș, dar în propria sa ţară și printre ai săi, acesta e echivalentul unui pitic.
Romanul de mare succes al lui Lew Wallace, Ben Hur – O poveste despre Hristos, a fost urmat de adaptări, pentru Broadway sau Hollywood, care n-au ajuns mai puţin cunoscute decît inspiraţia lor literară.
Filmul pune față în față lumea fastuoasă a Filarmonicii cu cea a școlii. Însă perspectiva sa nu aduce și ceva nou – o interpretare diferită –, iar ceea ce ne prezintă sînt informațiile pe care le găsim și pe canalele de știri, într-o narațiune.
Cel de-al doilea volum din Arabian Nights, denumit The Desolate One, continuă şirul de poveşti început de Şeherezada în volumul 1, relatat sub forma exuberantă, fantastic-documentară a unor cronici despre măsurile de austeritate din Portugalia ultimilor ani şi efectele lor asupra vieţilor unor oameni obişnuiţi.
Ideea de a filma o adaptare clasică a celor O mie şi una de nopţi sau a unei părţi din uriaşa colecţie de povestiri nu pare să-l fi preocupat pe Miguel Gomes.
Noul film al regizorului thailandez Apichatpong Weerasethakul (prezentat la noi de Asociația Culturală Macondo) e o alegorie politic-poetică care porneşte de la premisa unui mister care se cere a fi dezlegat.
Un crime thriller cu o tematică controversată, care atinge problema memoriei Holocaustului sub forma unei intrigi clasice de răzbunare – un fost prizonier de la Auschwitz, ajuns acum printre ultimii supravieţuitori (interpretat de Christopher Plummer), se hotărăşte să caute soldatul german care i-a ucis familia.
Preocuparea lui Liang Zhao pentru explorarea cu mijloacele documentarului a unor probleme sociale actuale ale Chinei nu este nouă, așa cum o demonstrează filmul său precedent, tulburătorul documentar observațional Petition, care urmărea relaţia abuzivă dintre stat şi cetăţenii care îi contestau deciziile, reuniţi în nişte locuinţe provizorii încropite lîngă clădirile oficiale, într-un „oraş al petiţionarilor“.
Odată cu Behemoth, stilul regizoral al lui Liang Zhao trece de la modul observațional, din care mai păstrează anumite elemente, mai ales în descrierea vieții de zi cu zi a minerilor, la un documentar de tip poetic.
Accentuarea faptului că evenimentele sînt necreditabile apare şi în final, cînd sînt puse faţă în faţă cu concluziile tîrzii ale lui Paul, care, după povestirea istoriei sale de dragoste, face eforturi să o definească, să îi găsească un sens şi nişte vinovaţi.
Încă din scena cu care se deschide, în care un Icar destul de bătrîn pentru a mai reuşi să îşi păstreze echilibrul, prins între soţie şi o relaţie extraconjugală cu o femeie seducătoare, eşuează în faţa mării negre, lăsîndu-se înghiţit de valuri, filmul lui Yves Angelo trasează deja liniile substratului mitologic.
Numele lui Chantal Akerman devenea cunoscut la vîrsta de 25 de ani, odată cu apariţia filmului său Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles, prin care reuşea, în cuvintele lui J. Hoberman, „să schimbe faţa cinema-ului european contemporan“.
Numele lui Chantal Akerman devenea cunoscut la vîrsta de 25 de ani, odată cu apariţia filmului său Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles, prin care reuşea, în cuvintele lui J. Hoberman, „să schimbe faţa cinema-ului european contemporan“.
Sieranevada explorează, cu mijloacele comediei (o comedie deopotrivă neagră şi emoţionantă) şi ale documentarului observaţional, în continuarea poveştii din Moartea domnului Lăzărescu, evenimentele petrecute după moartea lui Emil, la parastasul de 40 de zile la care se adună familia şi cunoscuţii săi.
Comedia pe care o construiesc Gosling şi Crowe e un slapstick în care simpla lor alăturare întru salvarea unei fete pe nume Amelia şi a unui film pentru adulţi cu substrat politic e încîntătoare.
Cel de-al doilea film regizat de Iura Luncaşu apărut anul acesta e o preluare de-a gata, fără vreun aport personal, într-o formă şubredă, a cîtorva formule stereotipe (cîteva elemente de mystery, cîteva elemente de film de aventuri, cîte ceva dintr-un film cu gangsteri şi o poveste cu un triunghi amoros).
Unul dintre cele mai importante filme româneşti ale anului, aflat şi în competiţia Festivalului de la Cannes, Bacalaureat e un thriller realist (de un realism chiar mai clasic decît cel din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, dar cu un nivel de complexitate comparabil cu După dealuri) şi o dramă de familie care capătă, prin analiza extinsă, multiramificată a lui Mungiu, amploarea unei drame sociale.
În 03.ByPass, noul film al lui Nap Toader, un bătrîn (devenit un obişnuit al serviciilor medicale de urgenţă) cheamă ambulanţa, pregătind între timp pentru echipaj, pe o tavă, cîteva ceşti de ceai englezesc pe care nu apucă să le şi servească – e găsit inconştient, lîngă ele.
Noul film al lui Cătălin Mitulescu e o incursiune într-o noapte decisivă din viaţa unui cuplu, aflat într-un moment de criză. Faptul că un conflict e ţinut la cote minime pe parcursul întregului film nu e o deficienţă, însă subtilitatea pe care o pretinde jocul dintre Monica şi Adrian e, de fapt, sărăcie, lipsă de substanţă.
Soy Nero urmăreşte din exterior un DREAM kid – un băiat de 19 ani care luptă pentru a obţine cetăţenia –, sub forma unei intrigi, în două părţi, de thriller geopolitic puternic dedramatizat. Nero îşi doreşte să se întoarcă în Los Angeles, locul în care a crescut, motiv pentru care încearcă să treacă ilegal graniţa.
O demonstraţie de grandoare, tehnologică și nu numai. Jungla e făcută să pară, prin folosirea CGI-ului, pe cît de imensă, pe atît de întunecat-înfricoşătoare, ascunzătoare de pericole.
Horror-ul austriac Noapte bună, mami! / Ich seh, Ich seh explorează relaţia dintre o mamă şi fiii săi gemeni din perspectiva groazei provocate de ne(re)cunoaşterea identităţii celuilalt, pînă în punctul torture porn-ului.
Să descopere noi talente, o plajă foarte largă de experienţe cinematografice de multe ori excepţionale, destul de diverse şi contradictorii încît să provoace şi o anumită reflecţie asupra filmelor, nu doar consumul lor.
Ilegitim, premiat anul acesta în secţiunea „Forum“ a Festivalului de la Berlin, încearcă să împace două direcţii: pe de o parte, urmăreşte să vadă unde pot duce explorările prin exerciţii de actorie ale unui grup de profesionişti şi neprofesionişti, care construiesc o poveste prin improvizaţie.
Fiul lui Saul nu e un film lipsit de conştienţă în ceea ce priveşte ruptura dintre evenimentele Holocaustului şi posibilităţile de reprezentare şi înţelegere a acestor evenimente, fiind dintr-un anumit punct de vedere chiar polemic, prin adoptarea unor soluţii oferite de celelalte reprezentări cinematografice.
Mîini. Gesturi. Artă, premiat anul acesta în secţiunea „Forum“ a Festivalului de la Berlin, e un documentar observaţional care reuşeşte să fie deopotrivă o riguroasă incursiune istorică, un studiu tehnologic şi totodată poetic asupra unui proces artizanal, o introducere în domeniul sculpturii şi explorare a filmului ca mediu.
Asistăm, pe coridoarele unei secţii de poliţie din Boston, la trecerea sub tăcere a unui caz de pedofilie şi urmărim ieşirea din secţie în deplină libertate a preotului acuzat, însoţit de un episcop, Spotlight se angajează să restituie ceea ce se muşamalizase atunci.
Despre Carol s-a spus că, avînd în centru două femei şi fiind şi cel mai explicit dintre toate romanele Patriciei Highsmith în descrierea unei relaţii homosexuale, ar fi şi destul de improbabil să fie adaptat.
Recentul Orizont e mult sub nivelul Morgen şi Rocker – încercarea de adaptare cinematografică a nuvelei lui Slavici Moara cu noroc, sub forma unui thriller cu accente realiste (combinaţie folosită cu succes şi de Radu Muntean în Un etaj mai jos), nu ajunge să se susţină.
MizaThe Big Short – o comedie neagră incitantă, e popularizarea şi problematizarea prin mijloace extrem de atractive pentru spectator a unor informaţii economico-politice referitoare la procesul căderii pieţei imobiliare americane şi la criza globală care i-a urmat, precum şi corelarea acestor informaţii la problemele prezentului.
Cu toate că e lipsit de orice critică faţă de instituţiile pe care le înfăţişează, filmul lui Bercot e mult mai puţin optimist în ceea ce priveşte efectele pe care acest sistem le poate produce.
Ca şi 8½, Youth cuprinde şi un plan oniric (coşmarul Lenei e un videoclip grotesc cu Paloma Faith, iar cel al lui Fred e o reverie cu Miss Univers într-o sală de concerte, care se afundă în apă), însă o latură fantastică e sugerată şi de coregrafierea personajelor.
Mlaştina lui Alberto Rodríguez porneşte de la o intrigă detectivă noir clasică şi se concentrează mai mult asupra procesului investigării trecutului (prin rezolvarea unui puzzle) decît asupra elementelor de thriller, care servesc la crearea şi susţinerea pas cu pas a suspansului.
Drumul unei diligențe care transportă doi călători spre Red Rock – un vînător de recompense, John Ruth (Kurt Russell), şi prizoniera pe care o duce încătușată chiar de mîna sa la spînzurătoare, Daisy Domergue (Jennifer Leigh) – e printre puținele scene filmate în exterior, cu toate că exteriorul e de-a dreptul spectaculos.
