O problemă extrem de actuală

Soy Nero / I am Nero  (Germania-Franţa-Mexic-SUA, 2016), de Rafi Pitts.

Cel mai nou film al regizorului Rafi Pitts, cu un scenariu semnat în colaborare cu Răzvan Rădulescu (proiectat la noi în cadrul Festivalului Internaţional de Film Bucureşti), urmăreşte un subiect care nu mai fusese exploatat cinematografic pînă la el, deşi tema în jurul căreia se învîrte, relaţia dintre migraţie şi război, e miezul tuturor dezbaterilor de la ora actuală. Subiectul e aşa-numitul DREAM Act, o denumire orwelliană pentru legea care oferă persoanelor (numite DREAM kids) care s-au născut în Mexic, dar au crescut în SUA, şi care au fost deportate în urma evenimentelor din 11 septembrie înapoi în ţara de origine, posibilitatea de a redeveni cetăţeni americani şi de a obţine Green Card-ul prin înrolarea ca soldaţi în conflictul din Orientul Mijlociu. Inechitatea întregului demers e făcută să transpară de Pitts şi mai clar prin dedicarea filmului celor cîteva mii de soldaţi ale căror eforturi (cu tot cu riscul pierderii propriei vieţi) nu au fost răsplătite – deşi au luptat pentru SUA, nu au ajuns să obţină şi cetăţenia, fiind deportaţi pentru a doua oară în Mexic.

Există anumite asemănări dintre Soy Nero şi celelalte scenarii semnate, prin colaborare, de Rădulescu, ale cărui preocupări pentru tema armatei (din, de pildă, Hîrtia va fi albastră, Niki Ardelean, colonel în rezervă), a inegalităţilor sociale (din Poziţia copilului) sau a relaţiei opresive dintre stat şi individ (din, de pildă, 4, 3, 2) nu sînt noi. Soy Nero urmăreşte din exterior un DREAM kid – un băiat de 19 ani care luptă pentru a obţine cetăţenia –, sub forma unei intrigi, în două părţi, de thriller geopolitic puternic dedramatizat. Nero îşi doreşte să se întoarcă în Los Angeles, locul în care a crescut, motiv pentru care încearcă să treacă ilegal graniţa şi reuşeşte, în mod ironic, într-o noapte de 4 iulie, acoperit de bubuielile artificiilor, după care pleacă în căutarea fratelui său. Dincolo de graniţă, naraţiunea avansează ca o descoperire după descoperire (prezentată în notele comice ale deziluziei) a altor graniţe mai mult sau mai puţin concrete, de pildă cea care reiese din discuţia cu un bărbat pe jumătate paranoid care îl ia cu maşina, dar îi arată că deţine o armă pe care el o consideră un hotar, un mod de protecţie, sau cele sociale, în scena sugestivă în care Nero escaladează poarta casei unde locuieşte fratele său, o vilă ­kitsch din Beverly Hills – jumătate casă luxoasă, jumătate muzeu de istorie naturală –, pentru a descoperi că drepturile nu sînt la fel de egale pe cît păreau a fi. Dacă în alte scenarii realizate cu contribuţia lui Rădulescu, precum, de pildă, cel din 4, 3, 2 – şi el o reprezentare a unui sistem represiv –, conflictul dintre individ şi statul iraţional era alimentat prin eludarea legii de către personaje (care porniseră să facă un avort, deci o ilegalitate), aici tocmai respectarea ei, care nu aduce nici un beneficiu, e cea care îl alimentează. Ajuns în Orientul Mijlociu, Nero e pus să fie el însuşi păzitorul unei graniţe şi să decidă cine poate sau nu poate trece. Revolta sa personală nu reuşeşte să se concretizeze într-o eliberare, ci ajunge să servească tocmai cauzei care a generat-o: posibilitatea sa de a trece graniţa (şi de a rămîne acolo) e asigurată doar prin participarea la înălţarea altor graniţe, pentru alţi oameni.

Dincolo de importanţa sa tematică, de actualitate, construcţia narativă a filmului e supusă unui anumit schematism, nebazîndu-se pe altceva decît pe evidenţierea destul de îngroşată a tuturor acestor delimitări. Colegii alături de care luptă Nero sînt caracterizaţi şi ei de locurile din care provin, discută despre tipuri de rap separate, din nou, de zonă (de est sau de vest), iar problematicile pe care le dramatizează sînt în mod redundant expuse prin dialog. Diferenţa de ton, decor şi tensiune narativă dintre o parte şi alta a intrigii, care a fost criticată, cînd pentru o parte, cînd pentru alta, nu e neapărat în detrimentul filmului, aşa cum limitarea suspansului nu e neapărat un punct slab – e destul de obişnuit ca trecerea de la urmărirea poveştii la urmărirea unor aspecte socio-politice să se facă slăbind naraţiunea şi acordînd mai multă importanţă exteriorului, permiţînd spectatorului să observe relaţii mai complexe decît cele narative şi lăsîndu-i totodată impresia că problematicile discutate nu sînt grandioase, aşa cum apar de obicei evocate de Hollywood, ci mai degrabă meschine. Cu toate acestea, ceea ce i se oferă spectatorului să cerceteze, dincolo de situaţia reală, care e incitantă, doar prin aportul realizatorilor, de comentariu asupra acestei situaţii, rămîne destul de stereotip: evenimentele narative sînt previzibile (precum situaţia socială a fratelui), iar ultima parte apelează la aceleaşi scheme extrauzitate ale dramelor de război în care trei oameni sînt lăsaţi în pustiu, aşteptînd salvarea.

Ancuța Proca este critic de film.