Vrute şi nevrute

Publicat în Dilema Veche nr. 777 din 10-16 ianuarie 2019
Vrute şi nevrute jpeg

Din amintirile mele din copilărie nu fac parte şi povestirile la gura sobei, la propriu. În apartamentul cu două camere din Brăila, unde trăiau bunicii mei şi unde îmi petreceam mai toate vacanţele de iarnă, aveam doar nişte calorifere, în mare parte reci. Cu toate astea, cumva, povestirile la gura sobei îmi inspiră o droaie de copii cu ochii aţintiţi la bunicii sau părinţii care povestesc vrute şi nevrute.

Acest articol m-a făcut să mă gîndesc la ce aş avea eu de povestit unui copil. Ce lucruri şi ce oameni faini am cunoscut şi de care aş vrea să afle şi copilul meu. Deşi încă nu am un copil, am făcut acest exerciţiu: poate, cine ştie, vreodată îmi va folosi.

I-aş povesti despre bunica din partea mamei, cea din Brăila. Mamaie Dumitra, care nu mai trăieşte de cîţiva ani buni, a avut grijă de tataie Ştefan peste douăzeci de ani. Tataie a făcut un accident cardiovascular înainte să mă nasc eu şi a rămas cu pareză pe partea stîngă. Avea mers stepat şi vorbirea afectată. Dintr-un bărbat care „ţinea casa“, a rămas să facă lucruri mărunte prin casă şi mici cumpărături. În rest, mamaie le făcea şi le rezolva pe toate. O mînă de femeie, scundă, slabă, cu ochi mari albaştri. Greutăţile vieţii şi caracterul puternic, aveam să înţeleg eu mai tîrziu, i-au făcut privirea tăioasă. De mamaie îmi era şi drag, şi frică. Privirea ei mă urmărea de fiecare dată cînd făceam cîte o boroboaţă. Era de ajuns să mă privească și îmi dădeam rapid seama că am greşit.

De la mamaie am învăţat feminitatea. Una discretă şi naturală, dar creativă şi îngrijită în permanenţă. Îşi făcea mereu părul permanent, iar pe faţă se ștergea în fiecare seară cu o loţiune cu lăptişor de matcă, pe care o cumpăra de la Apicola. Cu alte creme sau loţiuni nu se dădea. Îşi croia în schimb singură rochii şi costume, elegante sau mai practice, pe care le purta în funcţie de ocazie.

Despre farduri şi sexualitate am învăţat mai tîrziu de la prietena mea Cristina, dar bunicii îi ascundeam cu desăvîrşire aceste lucruri. Sexualitatea era un subiect tabu în casa ei, lucru pe care nu-l înţelegeam la vremea aceea. Mai tîrziu am aflat că este aşa în multe familii din România. De fapt, bunica ştia foarte multe. Mă uimea tot timpul cu puterea ei de a înţelege lucruri din „vremurile noastre“. Tăcerea lăsată peste acest subiect dădea senzaţia deconectării sau a neştiinţei, însă mai tîrziu am aflat că mamaie înţelesese că am crescut şi că experienţele mele s-au schimbat şi ele. Tot privirea ei mi-a spus asta, atunci cînd i-am povestit de Adrian, primul meu iubit. De data asta cu mult mai înţelegătoare decît mă aşteptam.

Mamaie ţinea banii într-o cutie veche de cravate. De fiecare data cînd luau pensiile, îi împărţea cu grijă pe tipuri de cheltuieli şi, deși pensiile erau mici, reuşea să pună ceva bani deoparte. Dar aceste lucruri nu am reuşit să le învăţ de la ea, deşi mi-ar fi prins bine.

Copilului meu i-aş mai povesti şi despre tata, care nu mai e nici el de aproape zece ani. De la tata am învăţat cum să cheltuiesc banii. Nu-mi amintesc să fi strîns vreodată bani. Tata credea în moment, în mîncarea bună, în televizor şi în mersul la piaţă. Îi plăcea la nebunie să gătească, iar cînd a ieşit la pensie şi a preluat sarcinile bucătăriei, am răsuflat cu toţii uşuraţi. Şi eu, şi frate-miu, şi mama.

Credea şi în mine, dar nu mi-o arăta. Îmi făcea rar complimente, iar atunci cînd o făcea mă fîstîceam toată. Tata avea o înfăţişare dură. A jucat rugby la Rapid pînă la 30 şi ceva de ani, a lucrat la CFR şi în Uzina „23 August“. Era puţin mai scund decît mine, robust, cu părul alb complet de la 40 de ani. Se îmbrăca elegant, tot timpul galant şi asortat, chiar şi cînd ieşea doar pînă la pîine.

Ştia toate bîrfele mondene, iubirile tuturor marilor actori, operele marilor muzicieni şi cele mai celebre filme. A făcut dansuri populare în copilărie şi era mare dansator. Era sufletul petrecerilor, de altfel. Îi plăcea să aibă casa plină de oaspeţi şi gătea de parcă eram pregătiţi pentru oaspeţi mai tot timpul. Primul lucru pe care îl întreba atunci cînd intrau pe uşă colegele mele de facultate care locuiau în cămin era: „Mîncaţi?“

Ce ştiu sigur este că tata iubea din tot sufletul. A iubit-o pe mama, îl iubea pe fratele meu, pe mine mă adora. Cînd am decis să mă mut de acasă nu a vorbit cu mine trei luni, dar faţa i se lumina cînd intram pe uşă. La fel de supărat a fost cînd, la 23 de ani, am decis să plec din ţară, la Madrid. Era negru de supărare. Figura lui îndurerată mă face şi acum să mi se strîngă stomacul. Nu-mi dădeam seama dacă e doar tristeţe sau şi dezamăgire. De fapt, aveam tot timpul senzaţia că tata e dezamăgit de mine. Mi-am făcut curaj şi l-am întrebat, cînd era pe patul de moarte, dacă e supărat pe mine. Mi-a răspuns senin că nu a fost supărat niciodată. Am ştiut că nu mă minte, tata spunea tot timpul lucrurilor pe nume, de aceea nu era considerat cea mai prietenoasă persoană pe care puteai să o ai în preajmă.

Am mai învăţat de la tata că două-trei cuvinte spuse la momentul potrivit fac mai mult decît o mie de vorbe spuse în van. Îi plăcea să glumească şi mă şicana tot timpul, însă în spatele şicanelor simţeam uneori atîta iubire încît nu-mi venea să mă supăr pe el. Îmi spusese deja că ziua în care m-am născut a fost cea mai frumoasă zi din viaţa lui şi era de ajuns.

Despre plecarea mea la Madrid sînt sigură că i-aş povesti copilului meu. A fost „plecarea mea de acasă“. Era pentru prima oară cînd ieşeam din ţară şi pentru prima oară cînd am fost pe picioarele mele. Plecasem „definitiv“, cu gîndul să rămîn acolo, alături de Cristiana, colega de facultate stabilită deja în Madrid. Entuziasmul şi inconştienţa vîrstei sau dorinţa de a-mi demonstra că pot au fost atît de mari încît nici nu-mi imaginam că mă voi întoarce vreodată. În trei luni am învăţat limba şi mi-am găsit de lucru. Aveam două servicii, în timpul săptămînii aveam grijă de copiii unor spanioli, iar în week-end lucram într-un Internet Café.

Amalia și Manolo sînt spaniolii la care m-am simţit ca acasă. Amalia era doctor psihiatru, iar Manolo pilot de avion. Între ei era o diferenţă de 14 ani şi aveau doi copii, Lucia, de 5 ani, şi Gabriel, de 7 ani. Locuiau într-un sătuc la 25 de kilometri de Madrid. De la această familie am învăţat să gătesc mîncare spaniolă. Tot la ei am citit aproape toate cărţile cu Harry Potter în spaniolă, ca să îmi dezvolt vocabularul. Făceam întrecere cu Gabriel la citit. Cît citea el seara într-o oră, înainte de culcare, atît citeam eu în trei ore în timpul zilei, cu dicţionarul în braţe. Habar nu aveam nimic despre copii. Nu ştiam ce să fac atunci cînd Gabriel nu voia să facă duş seara înainte de culcare şi doar lăsa apa să curgă în cadă ca şi cum ar fi făcut duş. Rîdeam atunci cînd Lucia, în loc să se îmbrace pentru şcoală, cînta şi construia o întreagă coregrafie, scoţînd toate hainele din şifonier. Cînd vedeam că nu vor să mă asculte, mă descurajam. Amalia se amuza însă şi îmi spunea că m-a angajat pentru că i s a părut că sînt o persoană de treabă, nu pentru că ar fi văzut că ştiu prea multe în domeniu.

M-am întors după aproape un an acasă, plină de curaj. Atunci mi s-a părut dificil să continui acolo. Dura mult pînă obţineam actele, ar fi trebuit să continui să lucrez o vreme în Internet Café. Dar plecasem din România fără să ştiu să fac o supă de pui, acum ştiam să fac mîncare spaniolă şi, cumva, asta îmi dădea şi mai mult avînt. Mi se părea atunci şi că mă pot descurca oriunde, ceea ce la vîrsta aceea a contat foarte mult. Dacă unii pleacă de acasă la facultate, eu am plecat la Madrid. Întoarsă acasă, mi-am continuat studiile, m-am înscris la masterat şi am căutat serviciu. Am revenit la Madrid după 11 ani, să îmi revăd prietenii de acolo şi familia de spanioli. I-am regăsit pe Amalia şi Manolo în aceeaşi casă, la fel de calzi şi primitori, deşi anii trecuseră şi peste ei.

Aş mai povesti despre mama şi fratele meu, dar îmi doresc ca pe ei să îi cunoască chiar el şi să se „povestească“ ei singuri. Sau despre prietenele mele, care au fost alături de mine atunci cînd mi-a fost cel mai greu în ultimii ani. Dar sînt sigură că vor fi alături de mine şi de acum încolo şi le va cunoaşte chiar el. I-aş mai povesti despre cărţile lui Gabriel Liiceanu, care pe mine m-au fascinat, sau despre filmele pe care le-am văzut în ultima vreme şi mi-au plăcut. Însă toate la timpul şi la vîrsta lor.

Cu siguranţă i-aş spune că oamenii din viaţa mea nu au fost perfecţi. La fel şi întîmplările. Poate că nu au fost mereu jucăuşe şi pline de bucurie. Însă cu siguranţă au avut perfecţiunile lor. Calităţi, comportamente, pasiuni, clipe absolut perfecte. Pe acestea aş vrea să le păstrăm cu noi. În imperfecţiunea lor, m-au învăţat să apreciez părţile bune din oameni. Ceea ce i-aş dori şi copilului meu, pentru viitor. 

Vera Ularu este specialist în comunicare.

Foto: Florin Lăzărescu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Femeia moartă în accidentul de tir de la Galați era mama multiplei campioane olimpice Gina Gogean. Sora sportivei este în stare gravă
Mama campioanei Gina Gogean a murit, iar sora este în stare gravă, în urma unui accident de circulație.
image
Cum au schimbat normele la locul de muncă tinerii din Generația Z. Mesajele primite de la angajați de proprietara unei firme
Patroana a împărtășit trei texte pe care le-a primit de la angajatul ei din generația Z, iar concluziile ei sunt de luat în seamă.
image
Alimentul care îți schimbă fizionomia: de ce apar erupții cutanate, roșeață și umflături
Aspectul general al pielii poate fi îmbunătățit dacă reducem consumul unui aliment, spun nutriționiștii.

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.