Să omori ce iubești. Pare de neconceput. Și, totuși, e ceea ce mulți dintre proprietarii de pet-uri sînt nevoiți să facă. Din dragoste. Și eu am făcut-o. I-am stat alături, l-am mîngîiat și i-am vorbit pînă cînd superbii săi ochi verzi, migdalați, au devenit sticloși și injecţia letală l-a eliberat de calvarul cancerului. Încă mai am coșmaruri, chiar dacă știu c-am făcut ce trebuia.

„Era doar o pisică.“ Nu și pentru inima mea, nu și pentru degetele ce-mi tînjesc după atingerea blănii lui lungi și satinate, gest care mă liniștea instantaneu cînd deschideam ochii și-l zăream pe pernă (dacă nu-mi dormea pe cap de-a dreptul, se ghemuia în curbura brațului meu drept și-l cuprindea cu labele). L-am iubit enorm pe motanul ăsta metis, de talie mare, longilin și agil. Un sultan cu hiper-atitudinea unei super-feline care a luat ce-i mai bun de la norvegienele de pădure. Era afectuos și atașat aproape obsesiv de mine, vorbăreț, arogant și suprem de atletic (și bolnav, tot reușea să sară, de jos, direct pe tocul ușii de la bucătărie), cu o personalitate canină. Mă urmărea peste tot, ca o umbră velină. Maiestuos, nu-și împărțea afecțiunea decît cu mine – ceilalți erau cel mult tolerați. Îmi lipseşte și comunicarea noastră, verbală sau nu. Da, poți avea o conversație pasionantă cu o pisică – atunci cînd nu e nimeni de faţă cu simțul ridicolului. Mi-e dor și de felul în care mă aștepta la ușă și se bucura, plîngea, mă certa, îmi povestea, torcea zgomotos, se alinta minute în șir de fiecare dată. Uneori, mi s-a spus, cînd eram plecată din țară mai multe zile, se posta în geamul de la intrare, cu o jumătate de oră înainte să intru pe ușă. Pentru că mă simțea aproape: cine are pisici a aflat că telepatia nu e o legendă. Știa și cînd mă întorc în corpul meu, dimineața: înainte să mă dezmeticesc, mă mîngîia cu laba pe față. Apoi mă fixa cu ochii verzi, hipnotici: „Bine-ai venit într-o altă zi cu mine“. Dacă ar fi fost om, i s-ar fi zis stalker. Eu i-am zis umbra mea.

Am crescut printre pisici, dar ca adult am rezistat multă vreme impulsului de a-mi lua una. Poveștile cu animale se termină prost, e ceea ce mi-au zis poeziile lui Esenin și experiența. Însă, la un moment dat, găsesc ele o ușiță prin care să intre: te aleg și nu mai ai scăpare.

Visam des că evadează din casă și-l caut pe străzi. Mă trezeam, ușurată că e încă lîngă mine și-l strîngeam în brațe: rămîi încă puțin. În cei 12 ani în care mi-a fost alături, m-am tot pregătit pentru momentul de adio, dar tot am fost complet nepregătită. 

N-aș vrea să vorbesc doar despre final. Aș vrea să vă povestesc și cum mi-a intrat în viață: a fost prima și ultima dată cînd am răpit pe cineva.

Ne-am întîlnit la un festival de documentare din Istanbul, făcut de un prieten care m-a cazat într-o mansardă de lîngă turnul Galata, cu o priveliște magnifică spre Golden Horn. Acolo, pe terasa gigantică, trona ca un pașă.

De cînd m-a văzut, a început să miaune a disperare. Am aflat mai tîrziu că îl chema Kuki (unul dintre alte zeci de nume pe care le-a avut) și că fosta locuitoare a mansardei îl abandonase și plecase în Germania. Avea 2-3 ani și anxietăți de despărțire care nu i-au trecut niciodată. Proprietarul mansardei îl hrănea din cînd în cînd, iar el hălăduia pe acoperișuri. Seara, a cerut insistent să doarmă cu mine. N-am vrut să-l las, de teamă să nu mă atașez, dar am cedat. OK, i-am spus, dar va fi doar un „one-night stand“. El s-a întins, comod pe spatele meu. Și așa un „one-night stand“ s-a transformat într-o dragoste de-o viață. Cînd am plecat, i-am promis că mă întorc după el. Nici eu nu credeam ce spun.

Dar, într-o noapte nebună din vara lui 2009, cînd ne strînseserăm să-l comemorăm pe Michael Jackson într-o crîșmă sordidă, am hotărît, exaltați, prietenii mei și cu mine, să mergem să-l luăm pe Kuki. Am împrumutat o cușcă „conformă“ de la cineva și apoi m-am scufundat în birocrația aducerii unui pet dintr-o ţară non-UE, cu incidența 3 de rabie. Amicul meu din Istanbul mi-a spus „You’re crazy“, dar m-a ajutat. Și el era pisicar. Și-a convins medicul veterinar să vină pe acoperiș ca să-i facă vaccinurile. Eu i-am rezervat un loc special în avionul Tarom. Kuki a fost fericit să mă revadă, dar a urît să stea în cușcă. Detesta să fie plimbat și totuși, în prea scurta lui viață, a trebuit să meargă cu mașina, cu bacul, cu avionul. Veterinarul i-a făcut pașaportul și un preanestezic ca să mă pot deplasa cu el pe aeroport. Însă nu eram în completă legalitate; aș mai fi avut nevoie de o confirmare de la un laborator din Ankara că vaccinul antirabic și-a făcut efectul. Medicul mi-a spus să nu-mi fac griji și mi-a dat declarație că nu sînt cazuri în zonă. Dar dacă nu mă lăsau să intru în țară cu el? Kuki era sedat, dar eu nu și aveam emoții. Pe Aeroportul Atatürk, a trebuit să-l scot de patru ori din cușcă, la fiecare filtru de control. Cei de la Tarom nu m-au mai taxat, înduioșați de poveste. Cînd am ajuns în România, i-am dat cușca prietenului meu Mihai Chirilov pentru că eram sigură că pe el nu l-ar fi oprit nimeni să-i verifice actele. Avea o anume atitudine. A trecut prin vamă fluierînd. Așa a ajuns Kuki pe Calea Victoriei, la etajul 9. S-a ascuns vreo cîteva secunde sub pat, de unde a ieșit imperial ca să colonizeze spațiul. Au început cei 12 ani de dominație turcească și primul drept pe care l-am pierdut a fost cel al somnului confortabil (la început, se culca doar peste picioarele mele, imobilizîndu-mă). M-am temut că se va simți încorsetat în bloc, după libertatea de pe acoperișuri, dar iubea casa asta. De cîte ori ne întorceam după o ieșire, îi inspecta fiecare colț ca să se asigure că totul e la fel, fluturîndu-și coada stufoasă ca pe un steag de cuceritor. Așa a făcut și în ultima lui seară, cînd l-am adus de la spitalul unde fusese chinuit. Mi-a mulțumit, fericit, cu ochi adoratori și fără nici un pic de resentiment. A dat tîrcoale, dar n-a mai avut puterea să sară pe pat. Kuki, nu înțeleg cum a putut cineva să te abandoneze. Dar, făcînd asta, mi-a dat privilegiul să-ți împărtășesc splendoarea.

Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film.

Foto: Kuki