Ţoapa religioasă

Publicat în Dilema Veche nr. 527 din 20-26 martie 2014
Ţoapa religioasă jpeg

Am acceptat cu oarecare entuziasm propunerea de a scrie despre „ţoapă religioasă“. De ce? Pentru că, de-a lungul anilor de teren de cercetare, mai ales în cazul pelerinajelor, am întîlnit ţoape cu miile, cu toate că nu le-am putut denumi ca atare în rezultatele scrise, „academice“, să spunem. Mă gîndeam deci că un astfel de text, ca cel de mai jos, îmi va oferi o libertate de expresie mai mare. Mi-am dat seama rapid că nu este deloc aşa. Deja, ea este imposibil de definit, doar de fotografiat cu cuvinte. Ţoapa şi ţopismul sînt forme derivate de kitsch, iar cine scrie despre kitsch riscă, la rîndul său, să devină kitsch, un pericol care trebuie asumat. La început am zîmbit amuzat, apoi nu a mai fost deloc aşa. Ţoapa religioasă, dincolo de orice ironie subţire, se dovedeşte, de fapt, a fi o cheie de lectură a întregii practici religioase contemporane, un semn de secularizare accelerată a societăţii şi de răspuns la schimbările tehnologice din viaţa noastră. Mă voi mărgini aşadar la a trasa un portret al acesteia, dublat de mai multe situaţii culese direct de la sursă.

Ţoapa, religioasă sau nu, trebuie să se afişeze, ea este organic legată de privirea celuilalt. În cazul ţoapei religioase, orice accesoriu este bun pentru a contribui la atragerea atenţiei: voaluri mari, grele, de culoare neagră, care curg pe umerii ţoapei, cu mîinile împreunate patetic, ca Madonele cusute pe etamină. Rochie lungă, tot neagră şi ea, care acoperă glezna. Şiraguri de mătănii, uneori suprapuse, la încheietura mîinilor. Au propriul „estetism“ religios şi ţin ca acesta să fie urmat şi cei din jur. Smerenie maximă, privirea – fie în pămînt, fie sus spre ceruri, dar din vreme în vreme, în timpul aşteptării la moaşte, ea se mai poate odihni şi pe ziarul Libertatea, deh, să vedem dacă şi vedetele merg la pelerinaj...

Ţoapa este informată în general de pe Internet, ştie tot, cunoaşte tot cu privire la locul de derulare a unei ceremonii religioase, starea vremii sau costul pelerinajului. Cu toate că are o cultură teologică egală cu zero şi nu a citit nici măcar Noul Testament, poate cita cu uşurinţă din autori cunoscuţi din domeniul „dezvoltării personale“. Este atinsă de „sindromul de guru“, aşa că nu ezită să răspîndească în jur gînduri cu iz de filozofie de salon de coafură, legate de tristul destin al neamului românesc, căci ţoapa este româncă, cu „r“-ul apăsat, pînă în măduva oaselor. Spune că regimul comunist a fost rău, dar a avut şi avantaje, este imposibil să se decidă... Mai vede semne divine şi minuni peste tot. Nu pot uita un episod de acum cîţiva ani de la Mănăstirea Prislop, cînd o organizatoare de pelerinaje îşi motiva clienţii tălmăcind „urme ale credinţei“ risipite prin jur: felul în care erau îmbinate crengile copacilor, mirosul aerului, bătaia frunzelor, forma fumului care urca în aer de la cuhnia mănăstirii. Suspina, îşi împreuna mîinile şi spunea delicat: „nu sîntem toţi copţi la minte pentru a înţelege minunile credinţei, este peste firea noastră, sîntem depăşiţi.“ Acelaşi tip de ţoapă vrea să arate că a fost acolo, la locul unde se produce credinţa, pe viu, aşa că va fotografia nonstop cu telefonul mobil sau aparatul foto tip săpunieră, chiar şi în momentele cele mai delicate ale ritualului religios. Pentru că ei îi scapă, de fapt, esenţa acestuia, ceea ce contează este doar exteriorul, cochilia transportabilă, cu care se poate mîndri în faţa celor de acasă.

Mai nou, ţoapele sînt obsedate de medicina alternativ-naturistă, de tendinţele bio-eco de hrană sănătoasă. Rădăcinile sînt adînci, lecturile intensive din revista Flacăra, a anilor 1980, au lăsat urme. Plus emisiunile violet ale domnului Oreste, cu magneţi şi pase cosmice. Rezultatul este o ortodoxie cu caracter new-age, adaptată nevoilor personale. Una din consecinţe este şi căutarea frenetică a produselor de mănăstire, de la miere de albine la creme şi cremiţe cu „untul pămîntului“, ca ultim elixir valabil al vieţii veşnice. Aceeaşi ţoapă nu uită însă să tragă mai multe chefuri sănătoase pe an, să dea cu colesterolul de pămînt, la o adică, să aibă pentru ce posti... deh, o viaţă avem. Ah, postul, pentru ţoapă postul este lucru sfînt, cheia cuceririi paradisului, care trece obligatoriu prin domesticirea ostentativă şi vizibilă, la propriu, a poftelor culinare. Iarăşi – scenă de la pelerinaje, mai multe ţoape pelerine de Bucureşti se uitau cu un amestec de milă şi dispreţ la un grup de ţărani din Bucovina care îndrăzneau să mănînce şuncă şi ceapă în zi de post. Ele consumau, obligatoriu, pateu vegetal din cutie argintie de tablă, cu ciupercuţe simpatic desenate pe capac.

O categorie aparte de ţoape sînt cele care au reuşit în afaceri şi ţin să arate cu orice preţ acest lucru, să mulţumească la Doamne-Doamne pentru ajutorul obţinut. În cele mai multe cazuri, ajută mănăstiri şi diverse biserici, acolo unde îşi au duhovnicul. Nimic nou şi nimic rău în asta. Am cunoscut, într-un celebru loc de pelerinaj din Ardeal, o ţoapă însoţită de două ţoape mai mici, fiicele sale, care a străbătut furtunos la volanul BMW-ului său mulţimea pelerinilor, mai să dărîme doi-trei, claxonînd isteric, apoi a frînat brusc în poarta mănăstirii. După ce a scos mai mult pachete cu „prinoase“ (ofrande alimentare), le-a obligat pe cele două fete să tragă peste blugi un fel de fuste făcute dintr-o stofă aspră, de culoare gri. Canoanele de comportament din mănăstire trebuie respectate, nu-i aşa? Nimic neobişnuit pînă aici, numai că există şi ţoape bogate care pur şi simplu au luat în stăpînire locaşuri de cult monument istoric şi au dictat renovarea acestora: pictură cu albastru „ca la Voroneţ“, podea de marmură, scaune sculptate, „voievodale“, coruri dulcege, care susură un fel de muzică religioasă adusă la gustul zilei. Candoarea pietistă a ţoapei nu are limite. Preoţii nu spun nimic, mulţumiţi de mana financiară a ţoapei cu dare de mînă. Mai cred că nu au nici bruma de cultură artistico-teologică care să-i împiedice să consimtă la un asemenea masacru. Rezultatul final este un kitsch toxic, cotropitor. Mă abţin cu greu, foarte greu, să dau un exemplu pe care îl cunosc bine, plantat în mijlocul Bucureştiului.

În sfîrşit, ţoapa este fundamentalistă. Nefiind capabilă de autoironie, de introspecţie şi de solidaritate umană (în font, sînt mari egoiste, se iubesc mult pe sine), ţoapa ştie, din diverse surse vrednice de crezare, că toată lumea vrea răul Ortodoxiei sale dragi, dacii au fost primii creştini din Europa iar Iisus Hristos mergea cu tricolorul nostru la brîu, propovăduind mulţimilor. Este obligatoriu să ai duhovnic şi trebuie să spui acest lucru cu voce tare, celor din jur. Oricum, ţoapelor le place mult să se audă vorbind. Marea problemă este că, atunci cînd sînt prezente în număr mare, astfel de ţoape riscă să deturneze complet sensul oricărei ceremonii religioase, aruncînd-o fie în derizoriu, fie golind-o de orice urmă de profunzime spirituală. O mediocritate camuflată, trufaşă, plină de pretenţii nu atît faţă de sine, cît faţă de cei din jur.

Final: dincolo de ironie sau povestioare vesele, „ţoapa religioasă“ este de fapt o cheie de lectură a întregului fapt religios contemporan. Forme de religiozitate superficiale şi kitsch au existat mereu, numai că înmulţirea fără predecent a acestora arată amploarea transformărilor din societatea noastră: moartea societăţii rurale (la sat, ţoapa nu are timp să se dezvolte, fiind controlată de comunitate), deruta lăsată de comunism în mintea unor oameni care încearcă să dea un sens spiritual existenţei lor, dar nu unul foarte radical, ci mai degrabă soft, fără sacrificii majore, pseudomodele propuse de mass-media şi presiunea acestora. Kitsch-ul atrage kitsch, ţoapa atrage ţoape. Rezultatul este însă unul îngrijorător, semn al unei colosale pierderi de „substanţă teologică“ a societăţii noastre. Nişte păpuşi automate, perfecte la exterior, vidate de sens şi năzuinţă în interior. La urma urmei, la tzoapa c’est moi! Dar ce ţoapă are puterea să recunoască faptul că e ţoapă? 

(din volumul în curs de apariţie Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom, mai 2014) 

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Cum au ajuns romii în principatele române. Statistic, ei sunt mult mai numeroşi decât în orice ţară
De la plecarea lor din India, în urma certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a luat calea Europei.
image
Povestea nefardată a românului închis în China: „Stăteam într-o cuşcă cu gratii şi dormeam pe o pătură plină de sânge“
Marius Balo l-a căutat pe Dumnezeu la seminarul teologic din Cluj-Napoca, apoi la Academia de studii teologice „Sfântul Vladimir“ din New York, dar l-a găsit cu adevărat într-o celulă de 16 metri pătraţi din Shanghai. A petrecut opt ani în închisorile chinezeşti, timp în care a cunoscut iadul pe Pământ, însă acum consideră că toată experienţa a fost, de fapt, o binecuvântare.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.