„The Impossible Becomes Possible…“

„The ACROSS Trust“

Vacanțele își au timpul lor. Și eroii lor. Unii legendari, a căror biografie de vacanță o descoperim generații grăbite spre puzzle-ul multicolor din tubul de carton, întors.

Dar rămîn necitite alte și alte chipuri de pelerini prin vacanțele timpului. Și dacă biografia lor s-a impus spre a fi recompusă după aproape trei decenii de umbre e dovada grației și a smereniei de la capătul unei vieți de suferință.

Erau anii confuzi de speranțe și înfrîngeri, de căutări disperate ale propriei identități. Ai regăsirii chipului nostru sfărîmat în cioburi infinite, incolore, toate de aceeași mărime… Atunci, o ambulanță elegantă și nemaivăzută pe străzile întunecatei capitale a făcut escală la București și a preluat echipajul. Era cel mai recent tip de Ambulanță Mark XV, donată trustului ACROSS de Scunthorpe Pentagon Rotary Club, în 1990. Iar cadoul oferit românilor de celebra fundație britanică de caritate a fost un pelerinaj la Lourdes – Paști, 1992. Coordonator de proiect din partea română: Emanuel Cosmovici, președintele, atunci, al Fundației umanitare Caritas – România.

Grupul era alcătuit din zece bolnavi în fază terminală, dintre care șase în scaun cu rotile și patru imobilizați la pat. Graba lor prin lume îi țintuise în corpuri golite de sevă, „cortul“ le era în bernă, cu faldurile căzute. Dar modul în care se raportau la propriul corp era gestul de recunoștință și iubire pentru ceea ce le mai putea oferi el, fulgurant, acum. Mult-puținul de confort zilnic era mulțumirea exprimată prin rugăciune. Erau asistați de unsprezece însoțitori, cu care alcătuiau adevărate „cupluri“, după principiul vaselor comunicante.

Irina avea niște ochi de o adîncime răvășitoare, era studentă la Istoria Artei, cu un diagnostic ultimativ de chinuitor. Geo, prietenă și colegă de facultate, veghea permanent asupra corpului ce-și ispășea neputința, dar timbrul din vocea ei anula orice derapaj de neliniște sau îngrijorare. Mihai îl întîlnise de cîteva ori pe stradă pe Radu. S-a apropiat de el și i a aflat povestea – nu văzuse zăpada ierni la rînd, pentru că nu-și putuse procura un cărucior. Radu avea 35 de ani și 25 de kilograme. O mamă, la pat, era îngrijită de propria-i fiică, o copilă de nu mai mult de treisprezece ani, care se pregătea, cu optimism, de un examen de treaptă. Cu doar cîteva săptămîni în urmă, Maria își pierduse copilul, de numai cinci ani, bolnav de cancer. Și el trebuia să ajungă în pelerinaj la Lourdes.

În dimineața duminicii pascale, grupul de români a dat un interviu în Domain, pentru Europa Liberă. Atunci povestea preotului franciscan Anton Demeter, martir al închisorilor comuniste din România, avea să transmită, prin undele emisiunii Bună dimineața, duminică de Paști, realizator Don Maclean, semnificația unor destine similare. Condamnat pentru credință/„uneltire contra regimului comunist“, la 20 de ani de închisoare, a fost pus cu fața la zid, în timpul unui interogatoriu, și izbit cu un ciocan de lemn în șira spinării. Următorii ani (peste 45, s-a stins la sfîrșitul lui 2006) i-a petrecut în scaunul cu rotile: „Nu regret nimic, nimic. A fost pentru Christos!“, a declarat părintele Anton Demeter, vicar general.

La festivitatea organizată în ziua de Paști, cîntecul, redescoperit, a fost darul românilor pentru reprezentanții fundației britanice: un cîntec pentru gazdă, cînt de bun venit, dar și de rămas bun…

De la John Higgs, C. Hann, P. Connor la directori și manageri, continuînd cu personalul-gazdă de la Astazou, șoferii care au asigurat transportul, în maximă siguranță, al bolnavilor, dar și cei de pe mini-ambulanțele care ne-au plimbat prin locuri nici visate (bolnavi sau valizi, deopotrivă) – Paris, Biarritz, Pau ar fi doar cîteva exemple – și pînă la cei care ne-au devenit prieteni – Andy Williams era sfetnic de taină, iar Stef ne-a spus imperativ: „Să vă reparați drumurile, că nu vine nimeni aici să-și rupă mașina“ (nota bene: era în urmă cu treizeci de ani…) –, cu toții au fost generatori non-stop de bucurie și „deplină încredere“ în reușită.

„Darul“ Fecioarei din Lourdes nu a întîrziat să-și arate miracolul. Cioburile multicolore de la capătul tunelului s au transformat, pentru cei zece pasageri temporari, în oglindă. O oglindă adevărată, pe care Alice și-ar revendica-o peste timp, un ochi de lumină în care și-au recuperat chipul după o săptămînă de pelerinaj la Lourdes. Un contur înseninat de strălucirea privirii recîștigate. Și a unui zîmbet de mulțumire. Mulțumiri pentru ACROSS care a făcut ca totul să fie posibil. Chiar și imposibilul. Și toate poveștile lor, puse cap la cap, au dat măsura unui timp de loisir și bucurie, bucuria integrală a credinței, trăire la maximă intensitate a clipei, ca o sevă ce inun-da zglobie trupuri de mult abandonate în chin și care nu sperau să se mai poată confrunta, la scenă deschisă, cu viața. O săptămînă de vacanță cît lungul șir de patimi.

Foto: B. Buenaluz, flickr