Tase
Acest text a apărut în urmă cu cincisprezece ani, în 2006, într-un almanah al Academiei Cațavencu. Îl reiau aici (și acum) ca pe o mîngîiere din vorbe pentru iubitul meu Tase care, între timp, a plecat spre paradisul pisicilor.
De-a lungul vremii (care mai mult pleacă decît vine), au locuit împreună cu mine, pe rînd – la rău și la bine alături stînd –, felurite feline. Nu pot spune exact (și n-aș vrea să mă fac de rușine) de unde se iveau (din ce zone cumva străine), pentru ce îmi erau trimise (și cu ce gînd) sau de către cine. Erau menite, poate, a reclădi ceva din ruine ori a-mi reda – curînd – pierduta (de-atîtea ori) culoare a unei vîrste senine, fără de nori. Aruncate, cel mai adesea, de mîini haine, de muncitori (din blocurile vecine), în voia unei soarte meschine (de-ți venea să-i omori, în chinuri și suspine, pe autori), toate erau – și au rămas mereu – regine. (Fie ele masculi cu aere leonine și pasul greu sau femele divine cu pașii ușori, cuvîntul „regine“ li se cuvine, cred eu, ca unor făpturi stăpîne peste vaste comori.) Și toate aveau pe retine aur, smaralde și rubine, iar în priviri strălucirea aceea (pe care-o are un zeu) a unei alte lumine. (De-ar prețui-o cum ar trebui – adică de n-ar da-o pe un leu – și de-ar avea orbiri mai puține, lumea s-ar opri din mersul ei, de rablă, pe vechile-i șine – în dosul aceleiași cortine de tablă – și-ar trece apoi de la sferele goale către sferele pline.)
În pas vioi, lăsîndu-mi pe obraz lacrimi șuvoi și un puhoi de regrete, unele au plecat de timpuriu dintre noi, spre alte (mai de soi) planete. Au fost și unele (ce-i drept, rare) care ne-au dat – mie și celei ce îmi e soție – prilejul de-a ne socoti eroi și privilegiul de-a-mpărți cu ele, amîndoi, scîndura tare sau așternuturi moi, un timp mai îndelungat. Dar (îndeobște, într-un anotimp cu ploi), cînd ceasul le-a sunat, și astea s-au supus vreunei legi de-a lor și duse au fost. Și ne-au lăsat fără odor, cu ochii goi, tînjind amar și neaflîndu-ne un rost, pînă cînd apărea – dintr-un neant, de undeva, asemeni unui dar – un nou pisoi.
Acum (fiindcă întotdeauna un acum ne poartă și ne lăsăm purtați de el), conlocuim cu Tase, un motan rebel, un tigru cît o pălărie (nu mai mare), dar fioros de zici că-l are chiar pe dracu-n oase și o știe. În felul său de a dormi se vede (dacă te pricepi să vezi) adevărata-i măiestrie. Căci doarme (și uneori îți pare că visezi cînd el visează) așa cum doarme, vara, un măr pe o tipsie – cu-ntreaga lui ființă adormită, dar cu răsuflarea trează (auzi, în fiece clipită, cum îi palpită nara). Doarme încovrigat (ca șarpele Ouroboros care-și înghite coada), pe pat sau pe o foaie de hîrtie, albă ca zăpada. Pe un ziar de ieri (pe care l-a citit atent cu gheara) sau pe dulap, unde – cînd toarce – parcă și-ar acorda ghitara. Iar cînd se-ntoarce pe o parte și te privește (de acolo, dintre vise) cu ochiul lui cel clar, simți cum citește-n tine ca-ntr-o carte – un abecedar, cu toate tainele deschise.
Foto: Tase (credit foto: A. Vrana)
