Superputerea de a greși

Publicat în Dilema Veche nr. 840 din 26 martie - 1 aprilie 2020
Superputerea de a greși jpeg

Trebuia să fim o națiune de perfecți. Noi nu am fost învățați să greșim. Trebuia să fim buni, eficienți și fericiți, la înălțimea vremurilor istorice pe care le trăiam. La școală trebuia să fim „de zece“, la șapte eram „mediocri“, numai buni de scos în fața clasei și arătați cu degetul. Comunismul ne-a modelat astfel. Am trăit sub tirania perfecțiunii. Dar realitatea e capricioasă. Acolo unde perfecțiunea nu putea fi atinsă, o „luam la pilă“, o croiam după realitate, îi dădeam un luciu și o blagosloveam cu un definitoriu „merge și-așa“.

Găsim reflexe ale acestei perfecțiuni normative în – din toate locurile posibile – acele vox-pop-uri, interviuri luate pe stradă, la întîmplare, „oamenilor simpli“ (urăsc această expresie, oamenii nu sînt niciodată simpli). Oricare ar fi întrebarea, oamenii simt nevoia să dea un răspuns, orice răspuns e mai bun decît tăcerea. Tăcerea e ucigătoare, e un fel de „Ești prost, stai jos. Patru!“ de la Univers.

Găsim reflexe ale acestei perfecțiuni normative pe ecranele televizoarelor, seară de seară, cînd oameni care altfel ar putea fi decenți încearcă să ne convingă că, deși sînt critici de artă sau medici sau oameni de afaceri, știu soluțiile corecte, acelea, singurele, pentru crizele politice, pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru zborul pe Marte și (și, nu sau!) recuperarea fugarilor de prin paradisurile unde s-au ascuns. Și leacul împotriva cancerului.

Și le mai găsim în atitudinea unor jurnaliști, cei care ni se prezintă, cu aplomb, ca niște semizei atotștiutori, care ne servesc adevărul – ba nu, Adevărul – procesat, deja mestecat, administrat cu lingurița, să nu ne înecăm pe canapelele noastre din care (pare că) ne tragem.

Doar că jurnalismul nu este despre Adevăr. Oricît de tare ne-ar displăcea sau ne-ar contraria acest lucru. Jurnalismul este despre „fapte, așa cum ne sînt cunoscute“. Este o întreagă filosofie în această exprimare a Curții Europene  a Drepturilor Omului (CEDO).

Adevărul (cu majusculă) este o noțiune filosofică și există diverse teorii despre ce este „adevărat“. Poate că există un adevăr exterior nouă, imuabil, la care avem acces dacă facem ceea ce este drept. Sau poate că noi sîntem cei care considerăm adevărat – „credem“ – un enunț doar dacă există o entitate adecvată – un fapt – căruia îi corespunde. În esență, credem că ceva este adevărat dacă acesta corespunde stării de lucruri pe care o putem percepe. Sau poate că „adevărul“ este o proprietate a unui sistem de enunțuri și că, luată în parte, fiecare componentă este adevărată dacă este coerentă cu sistemul. După alții, adevărul ar fi „sfîrșitul căutării“, acea concluzie supremă la care ar ajunge toți cei care ar investiga subiectul respectiv – limita ideală către care ar conduce o chestionare infinită.

Pragmatiștii spun că adevărul  trebuie să ofere „satisfacție“, adică să fie atît corespondentul realității, dar și coerent cu sistemul de credințe și valori ale subiectului, să nu contrazică experiențele sale de viață.

Dacă privim aceste teorii cu ochii consumatorului de presă, este imposibil să nu ne regăsim într-una sau alta dintre aceste teorii. Probabil cea din urmă ne este cea mai familiară. De aceea ne uităm la anumite programe, citim doar anumite publicații sau autori – pentru că vrem să găsim un adevăr „satisfăcător“, care să nu ne contrazică sistemul de credințe. Nimeni nu consumă produse media ca să se simtă ignorant, neadecvat, minoritar, „prost“. CEDO însă îmbrățișează teoria „adevărului care corespunde faptelor“ și îi recunoaște jurnalistului capacitatea de a investiga faptele, de a le reda cu onestitate și cu un grad cît mai mare de fidelitate.

Dar CEDO îi mai recunoaște jurnalistului ceva mai de preț, o superputere: dreptul de a greși. Prin acel „așa cum îi sînt cunoscute“, Curtea admite că lucrurile ar putea sta, „în realitate“, „de fapt“ (vedeți ce putere semantică au aceste mici automatisme verbale?), altfel, dar că jurnalistul a avut doar un acces parțial la fapte. În chiar aceste vorbe, informația este considerată perisabilă și se recunoaște că jurnalistul lucrează sub presiunea timpului, el fiind obligat de cerințele profesiei sale (inclusiv ale pieței) să fie prompt, să fie „primul“. CEDO recunoaște și că instrumentele de investigație ale jurnalistului sînt limitate, inferioare celor ale procurorului, de exemplu. Ca atare, el poate lua decizia de a publica o informație atunci cînd, după utilizarea instrumentelor sale profesionale, are convingerea rezonabilă că e „adevărată“. Ulterior acestei decizii pot apărea fapte care să dovedească contrariul, dar în acest caz jurnalistul nu este considerat vinovat pentru greșeala de a fi spus neadevăruri (folosesc acest termen a-l deosebi de informațiile false circulate cu bună știință). Ceea ce i se cere jurnalistului este să acționeze cu bună-credință, adică să facă toate demersurile rezonabile de a verifica, de a stabili acea concordanță a enunțurilor sale cu faptele. De aceea, codurile profesionale – cele etice, deontologice, de bună practică – nu sînt doar frumoase fantezii de seminar (cum li s-a reproșat uneori). Ele sînt seturi de reguli profesionale care, respectate, devin pavăza jurnalistului, instrumentul superputerii lui de a greși.

Și mai are jurnalistul o superputere: își poate corecta greșeala, prin venerabila instituție a eratei. El poate veni către cititorii/ascultătorii/telespectatorii săi și să le spună cinstit că a greșit și că lucrurile stau așa și nu altminteri. Ceea ce nu au înțeles jurnaliștii români, în ultimii treizeci de ani, este că a corecta eroarea nu e un semn de slăbiciune. Încăpățînarea presei române de a nu corecta erorile factuale își trage seva din țîfna elevului care, deși știe că i se cere să fie mereu perfect în clasă, să fie de zece, crede că „merge și-așa“.

La case (editoriale) mai mari, corectarea erorii, oricît de neînsemnată, este gestul de respect față de cel care te citește, care plătește pentru munca ta. Am văzut corecții pentru a se preciza că prenumele unui personaj nu era X, ci Y, că era saxofonist și nu clarinetist, că era cel din dreapta pozei și nu cel din stînga. Da, și favorita mea dintotdeauna: „În știrea noastră despre Congo, în loc de guerrilla se va citi gorilla“. Cînd New York Times a deschis publicului arhivele sale digitale, cererile de corecții au început să curgă, chiar și pentru ediții vechi de 10-15 ani. Mi-a rămas în minte solicitarea unei doamne despre care se spunea, într-un articol din străvechime, că purta o rochie măsura 10. Doamna a protestat, afirmînd că n-a purtat vreodată măsură mai mare de 8 și a solicitat o rectificare în ediția digitală. Iar cererile de genul acesta, oricît de bizare, au fost tratate cu respect, cu inovație tehnică și investiții. Versiunile online au fost modificate și adnotate (de genul „Atențiune, aici am operat pe text“), iar edițiile printate din arhivele fizice au primit bilețele pe care se menționau schimbările efectuate în edițiile digitale.

Paradoxul erorii jurnalistice este că, deși e înțeleasă și acceptată ca întîmplare, ea nu poate fi ștearsă cu totul. Odată comisă, eroarea se transferă publicului și creează, la rîndul său, o anume realitate. Nici în versiunile digitale erorile nu pot – sau nu trebuie – corectate și șterse, să li se piardă urma. Pentru că, la un moment dat, acea versiune  a faptelor redată de jurnalist a constituit „adevărul“ și a modifica acea versiune înseamnă a altera trecutul.

Și mai are corectarea greșelii o virtute. Există ceva ce psihologii numesc „efectul de gafă“.  În mod paradoxal, ne sînt mai simpatici oamenii care greșesc. Ne plac mai mult. Dacă jurnalistul acceptă că nu este infailibil, recunoașterea îi aduce publicul mai aproape, îl face mai uman. Există însă o condiție fundamentală: ca, în rest, cel care greșește să fie – sau măcar să pară – competent.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.

Ilustrație de Ion BARBU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Șoferii de mașini electrice plătesc sume astronomice pentru înlocuirea anvelopelor. „Nu mi-a venit să cred când mi s-a spus că trebuie să le înlocuiesc“
Cumpărătorii de mașini electrice ar trebui să fie conștienți de costurile „astronomice” necesare pentru înlocuirea regulată a anvelopelor cu durată scurtă de viață, au avertizat proprietarii.
image
Ce pensionari nu vor avea pensii majorate din septembrie. Casa de Pensii: sunt un milion de persoane
Șeful Casei Naționale de Pensii Publice, Daniel Baciu, a făcut o serie de precizări privind recalcularea pensiilor, precizând că 1 milion de pensionari nu vor beneficia de majorare.
image

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.