Scurtă istorie a literaturii române în epistole

Dragi cititoare, iubiţi cititori,

Cu alean în suflet şi multă rîvnă, iacă-tă-mă-s şi eu scrittore de epistole despre cea lume, mai puţin pieritoare decît a noastră. Mintea mea puţină nu m-ajută să fac speculaţiuni, dar vă promit o delectare sumară cu scrisorile ce-au trecut cu telegarii minţii printre noi. Nu cătaţi cusururi că este scrisul meu plin. Cătaţi delectare şi bună însoţire. Uite ce-am cules în acest florilegiu.

Scrisoarea cea dentîi e a lui Neacşu. Mai dragă însă mi-e a lui Neagoe Basarab către fi-su. Cum se cuvine. De iniţiere într-o lume urîcioasă:

„Deacii întîi să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă. Aşa eşi cu veselie la boiarii tăi şi să nu te priceapă cumvaşi că-ţi iaste frică, sau să ţi să fie schimbat faţa, ci te arată lor vésel şi-ţi cheamă toţi sfétnicii tăi cei bătrîni, şi boiarii cei mari şi toată oastea ta, şi zi cătră dînşii cuvinte bune şi dulci ca acéste, grăind: «Iată, dragii miei boiari şi voi iubitele méle slugi, că veniră vrăjmaşii noştri asupra noastră, nefiindu-le lor noi nimic vinovaţi. Că cu toate cuvintele céle bune şi dulci noi i-am mîngîiat şi, de ai fi pohtit şi avuţie, le-am fi dat, şi cu smerenie încă ne-am smerit înaintea lor şi ne-am plecat, iar ei nu vrură să ia, nici cuvintele noastre céle blînde nu le-au băgat în seamă, nici avuţie, nici smerenie. Ce numai au venit acuma să ia capul mieu, şi încă nu numai capul mieu, ce şi capetele voastre ale tuturor. Deci eu pre voi nu voi să vă las, ci voi să-mi puiu capul pentru voi, că-mi iaste milă de voi.»“

Dar boierii nu înţeleg viaţa decît ca pe o voroavă. Şi uite ce păţi de la nişte scrisori viclene Milescu Spătarul, în O samă de cuvinte a lui Neculce:

„Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sîrmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, şi-l ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca în cărţi cu dînsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dînsul. Iar cînd au fost odată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce ave la Ştefăniţă-vodă, ce-au şedzut şi au scris nişte cărţi viclene, şi le-au pus într-un băţu sfredelit, şi le-au trimis la Constantin-vodă cel Bătrîn Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre Ştefăniţă-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scrie, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu «arţi cu tot» înapoi la Ştefăniţă-vodă, de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au pre mîniet şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa ce mică, şi au pus pre călău de i-au tăiat nasul.“

Prin scrisorică nevinovată intră în scenă ditamai ciocoiul. Ta-su îi dă lui Dinu Păturică scrisoare către Tuzluc. Şi aşa se aciuează la sînul şarpelui Tuzluc balaurul Dinu, de-i fură şi iubită, şi avere, şi faimă, şi umbră. Oh, scrisoare, tu! Înălţare ai fost, decăderea şi-a făcut-o singur.

Hărnicie şi inginerie stau chezăşie în amintire. „Scrisorile“ lui Ghica către Alecsandri sînt dări de seamă lucide, patetice, melancolice, ironice despre veacul trăit. Iată îndemnul boierului Vasile către Prinţul Ghica:

„Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi de dezmierdări, aşteptînd porţiile lor de zahăr; biroul mă cheamă lîngă el, arătîndu-mi călimara plină, condeiul zburdalnic, hîrtia albă. «La lucru!» îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri ale cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşii, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul. Sînt zile în care... însă te văd zîmbind şi clătinînd din cap... sînt zile în care ies pe afară, învelit cu blana nr. 3, şi fac o primblare scurtă, de tot scurtă, pe cărările trase în omătul din grădină. Seara, cînd perdelele sunt trase, cad pe gînduri, privind la salamandrele din sobă. O melancolie adîncă pătrunde în sufletul meu pe cînd viscolul vîjîie prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea împrejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucură încă de viaţă şi răsfoim împreună albumul suvenirelor noastre...“

De scociorăsc între creaţiile întîiului nostru poet n-aş alege Scrisorile, meşteşuguri de poezie, ci aş lua suferinţele şi dulcile fericiri din corespondenţa cu Veronica Micle.

Să fac o trecere în revistă a adresărilor celor doi porumbei:

„Doamna mea / Domnule!,Veronică / Mihail, draga mea Nică, Nicuţă / Emin drag, Îngerul meu blond / Negrişorule, Fetiţule / Minule, Mititica mea / Mititicule,

Moţi, Momoţelule / Băet iubit şi drăgălaş Momoţi, Miţule / Eminul meu iubit“

„Măi fată nebună şi drăgălaşă,

Pe cît de mititică eşti tu, pe atît de perfidă. Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cît te văd cu ochii? Mînca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gînd nu-mi vine măcar să petrec cînd sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta cînd vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu!“

Oh, simboliştii. O coincidenţă, o speculaţie, o floare ruginită a minţii mele: cine scrie cuvîntul „scrisoare“ soartă bună el nu are! Cu o singură excepţie: poetul sportiv ce-a fugit de acest meschin destin. Constant Cantilli din Otopeni, pasionat ciclist, fuge cu velocipedul lui pe distanţa Bucureşti-Braşov, însoţit de Macedonski. Cartea sa, în care povesteşte întîmplarea, are apendice o scrisoare a Maestrului său însoţitor. Dar uite-i pe ceilalţi: Ştefănescu Est? Magistrat, avocat, portărel-şef, orbeşte. Scrise un Eldorado cu salcîmi cu ciorchini mov de flori ce ştiu să spuie versuri miraculoase. „Mă duc cu gîndul, / Trăiesc cu gîndul / Visul de basm, / Scrisori pătate / Cu lacrimi turburi / Îmi vin d-acolo / Şi plîng mereu. / Cu buze albe / Sărut scrisoarea, / Oh, cine-mi scrie / Scrisori d-acolo? /...Sărut scrisoarea, / Cu buze albe, / Cu gura-ntinsă, / Cu gura-n spasm...“ Săulescu pomeneşte şi el cuvîntul „scrisoare“. Ce-a păţit? Ştiţi! E singurul poet care s-a prezentat voluntar în Primul Război Mondial. A fost străpuns de un glonte, în fruntea-i plină de poezie, lîngă Predeal:

„...Din corăbiile toate care merg acum, / Cine ştie care duce, către care drum, / Un logodnic, un părinte, o scrisoare doar... / Şi corăbiile, iată, peste zări dispar...“

Dimitrie Anghel ne-a lăsat şi o „Scrisoare“. „Poetului florilor“ întîi îi ia foc casa, apoi îi moare prietenul Iosif „sfîşietor de trist“. După un an, Anghel, care între timp se căsătorise cu fosta soţie a prietenului Iosif, se sinucide:

„Îţi scriu să ştii că toate-s aşa ca la plecare, / Că n-am clintit un lucru de două săptămîni, / Pe masă o mănuşă, zvîrlită la-ntîmplare, / Păstrează încă forma frumoasei tale mîini. / Aşa e-n casa noastră, iar cel ce ţi le scrie / E-aşa ursuz şi jalnic, încît mă-ntreb de-s eu, / Sau am murit ş-acuma trăiesc iar, cine ştie, / Şi nu-s decît un paznic bătrîn într-un muzeu...“

Oh, cine nu ştie ăst început?

„Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurămînt să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai tîrziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sînt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.

Aţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţă din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de poştaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mîna lui. Nu-i fusei recunoscător.

Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de cînd sînt decît una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid.

Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscînd scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfînta sa pază.

Amin! în halul însă în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frînte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua.

Nu, dar în sfîrşit mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailîc, un joc. În anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scîrbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viaţă de stricăciune uitarea.

O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curînd silit să depun armele. Mă lăsau puterile. În acea seară, eram în aşa hal de sfîrşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. Dar deodată mă pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitîndu-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi.

Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească; fără ea scăpam întîlnirea cu cel mai scump prieten.“

Scrisoarea mişelă ce ne trezeşte prietenul spre un nou crailîc, un nou joc. Craii de Curtea Veche.

Ta-su lui Mateiu are scrisorile-i vestite, boiereşti, de la Berlin, iar Creangă către Eminescu – pe cele ţărăneşti, de dor hulpav.

Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sînt foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel: „Au trecut mulţi ani la mijloc....“ Şi aş spune că destinul scrisorii astăzi „ascunde-n tainicele-i adîncuri stîncoase cine ştie cîte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!“

Dar... fiindcă nu sînt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după comunism şi tranziţie, nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu eroina mea scrisoarea, dar cred că atîta cît v-am arătat-o în istoria mea cea mică delicii v-am dat.