Presa, de la speranță la scepticism

Pe 11 septembrie 2001, eram redactor-şef adjunct la Unica, revista de femei. Cumva, după ce primul avion a intrat în World Trade Center, am ajuns şi noi pe CNN şi am privit cu gura căscată cea de-a doua ciocnire, deşi prin „noi“ se înţelegea o paşnică amestecătură de femei, fete şi metrosexuali, de la Unica, Lumea femeilor şi Bravo. Cele trei pacifiste reviste îşi făceau veacul în una şi aceeaşi hală a Ringier România, amplasată curios la etajul al patrulea din militarista Aerofina, fostă întreprindere de armament din Fabrica de Glucoză. În timp ce Al-Qaeda dărîma zgîrie-nori la televizorul din colţul halei cu prinţese şi metrosexuali, o colegă se fîţîia agitată încoace şi-ncolo, cu cîteva pagini de revistă printate, în gheare. Am întrerupt-o: „Ei! Vino-ncoa’ să te uiţi. Uite ce se-ntîmplă!“. La care colega: „Lasă-mă, dragă, cu prostiile! Trebuie să trimitem în tipografie şi eu n-am terminat reţetele“. 

Reacţia colegei, altfel fată deşteaptă, e simptomatică pentru acele vremuri. Învins de sistem, Emil Constantinescu se mutase de la Cotroceni, cu vreo zece luni înainte, adică pe 10 decembrie 2000, cînd îi cedase din nou locul lui Ion Iliescu. Adrian Năstase tocmai îşi începuse interminabilii ani de guvernare, iar Tucă şi Călinescu ieşeau, sau urmau să iasă, de pe post. Era o scîrbă totală – sau începutul unei astfel de scîrbe. 

Pe cifre, o comparaţie între mass-media românească a anului 2000 şi cea a lui 2010 este în acelaşi timp uşor de făcut şi cu rezultate previzibile, încă neşterse din mintea publicului. În 2000, isteria semidoctă a echipei Petre Mihai Băcanu alimenta cu oarecare succes tirajul României libere şi yin-yang-ul lui Dumitru Tinu şi al lui Cristian Tudor Popescu respectabiliza pînă cu puţin timp în urmă fesenistul şi dizgraţiosul Adevărul. Cristoiu, dacă-mi amintesc bine, încerca fără succes să relanseze Cotidianul sau mira pe toată lumea bătînd palma cu un ziar de partid, Azi, iar Cornel Nistorescu se cam împleticea în propriile virgule pe prima pagină a Evenimentului zilei, ziar la acea vreme destul de în derivă şi lipsit de haloul de opozant romantic pe care l-a cîştigat în cearta cu Năstase din 2004. În materie de televiziune, TVR încă mai aspira la top 3, în timp ce PRO TV era la zenitul perioadei în care fusese şi biserică, şi universitate, şi maşinărie de tipărit bani pentru popor (cu cărţile poştale şi concursurile) şi cîte şi mai cîte visase Adrian Sârbu despre el. Antena 1 dădea semne timide că ar putea ataca poziţia PRO-ului, iar în rest, piaţa TV era cam goală sau plină de generaliste pitice gen Tele 7abc. Cîte bordeie, atîtea obiceie, în sensul că toate brandurile media pomenite mai sus, şi multe altele însemnau cîte o afacere separată. 

Acum, în 2010, ele sînt mult mai grupate din punct de vedere al proprietăţii şi în mod clar segregate, în două tabere, ca orientare politică. Cotidienele menţionate, ca şi altele au probleme de subzistenţă şi poziţionare, în timp ce Antena 1 calcă în străchini cu tot felul de schimbări pe la Observator, iar PRO TV face exact atît cît trebuie ca să-şi păstreze avantajul şi reputaţia. Rezist tentaţiei de a desena nişte „plăcinte“ de Excel, gătiţi-le singuri, dacă vreţi, din cifrele disponibile la BRAT.ro şi Arma.org.ro, fiindcă eu vreau să vă spun altceva: cu puţin înainte, Michael Ringier, proprietarul Ringier România, ne făcuse o vizită în Aerofina. Cred că s-au pus pe pereţi nişte tablouri şi milionarul elveţian, fost component al echipei de Cupă Davis din ţara lui, a jucat cîteva ghemuri cu Ion Ţiriac, lucru care a alimentat diferite speculaţii politice. Ringier Worldwide tocmai făcuse primul miliard (parcă de franci elveţieni, cifră de afaceri), iar chestia asta fusese sărbătorită ca atare în revista internă a grupului, fiindcă el, grupul, avea şi aşa ceva. Cu toate acestea, venit la Bucureşti la puţină vreme după triumfala revistă internă, Michael Ringier ne ţinuse un discurs mult mai sceptic, în care, printre altele, spunea că 2000 fusese un fel de an virtual. Cu alte cuvinte că, în cifre, lucrurile arătau prea bine, surprinzător de bine pentru felul cum erau de fapt. Nu şi în România. De fapt, împreună cu RPG – cel cu Avantaje, creaţia lui Antonios Liberis şi a celorlalţi elveţieni, de la Edipresse – Ringier inventase piaţa revistelor colorate: de femei (luxuoase ca Unica şi mai populare, ca Lumea femeilor), de adolescenţi (Bravo), ghiduri TV şi multe altele. Pe astfel de lucruri mizau şi Adrian Sârbu (PRO TV Magazin, Madame Figaro, Playboy), şi Axel Springer, care adusese Olivia în România, şi Sanoma-Hearst, care lansa Cosmopolitan, şi cîţiva alţii. Departamentele de marketing ale grupurilor multinaţionale începeau să cheltuiască, cam puţin şi otova, dar în creştere, în România. 

În radio, Europa FM, singurul deţinător privat al unei licenţe naţionale, prindea viteză, iar aspiraţiile culturale şi către diversitate ale staţiilor FM private se topeau în faţa modelului zis CHR, de la contemporary hit radio, adică lălăiala greţoasă de pe Contact. Radioul e mediul care s-a schimbat cel mai puţin în România: 10 ani mai tîrziu poţi spune doar că formula CHR a fost îmbogăţită cu glumele imbecile şi porcoase de dimineaţă. 

Întregul peisaj era acela al unei prese „cu misie“ care se destructura, din motivul vicisitudinilor politice. Dincolo de dificultăţi financiare şi presiunile PSD, căderile lui Ciorbea şi Vasile, gafele lui Emil Constantinescu, mineriadele de la Costeşti şi Stoeneşti, scandalul Bancorex, FNI-ul lui Vîntu demonetizaseră într-o asemenea măsură ideea de ştire politică sau de fapt de interes public, încît toată lumea căuta să evadeze cumva din marea dezamăgire/depresie căreia începea să-i pună capac Adrian Năstase. Oamenii care contau dispăreau, ca Florin Călinescu, care s-a îngropat la Tele 7abc, cu obsesivul descîntec „Eurom Bank“. Prin 2009, Antena 3 a scos la iveală nişte fragmente care arătau cam care era prestanţa moderatorului român de televiziune cu 10 ani mai devreme: pe PRO TV, la o emisiune electorală din 2000, Florin Călinescu îi lua de guler pe Sorin Oprescu şi pe Traian Băsescu, aranjîndu-i pentru o poză. Băsescu şi Oprescu se conformau rînjind indicaţiilor lui Călinescu, cu prestanţa a doi pui de mîţă pescuiţi din rigolă. 

Cu cîţiva ani înainte, Ion Cristoiu îşi permisese să plătească informaţiile obţinute de la politicieni. La cîţiva după, Adrian Năstase acorda televiziunilor înlesniri la plata TVA, a taxelor pe salarii şi a altor impozite, de ordinul zecilor de milioane de dolari. Guvernul PSD punea la dispoziţia unor ziare mici şi prietenoase, ca defunctul Independent al lui Horia Alexandrescu, sume care totalizau tot cîteva zeci de milioane, sub forma unor contracte de publicitate pentru tot felul de agenţii de stat ca Nuclearelectrica sau CFR Vagoane-Marfă. Evident, acestea n-aveau nici un fel de interfaţă cu publicul, cel care consuma publicitatea. 

Bun, dar chiar totul era gri şi pesedeizat? Nu tocmai. Academia Caţavencu îşi continua tărăboiul, e drept, din ce în ce mai manierist. Un necunoscut pe nume Turcescu începea să se joace surprinzător cu două bile pe Realitatea TV. Pe Internet, andreigheorghe.ro găzduia un forum foarte viu, alternativ şi dement, cam ca emisiunile pe care acelaşi Gheorghe încă le făcea la PRO FM. HotNews.ro se chema încă Revistapresei.ro, dar obţinuse un vîrf de trafic şi de reputaţie de acelaşi 11 septembrie 2001, cînd actualizase în timp real site-ul cu informaţii din cele mai diverse surse, de la site-uri americane la echivalente pakistaneze – mărturisesc, cu contribuţia subsemnatului, prieten şi atunci, şi acum cu fondatorul. Şi cu asta, probabil că n-am ratat pe nimeni relevant. E cazul să mă opresc cu amintirile, cărora le şade bine aşa, în hăinuţele lor anecdotice. 

Ce s-a schimbat în 2010?  

Dincolo de scandalurile cu moguli şi de dezamăgitoarea virare către portocaliu a unor televiziuni şi ziare, nu presa îi plăteşte pe politicieni, ci pe dos, fiindcă banii din publicitatea multinaţionalelor s-au făcut, din peste jumătate de miliard de euro în 2008, vreo 300 de milioane în 2010. 300 de milioane care se împart între mai mulţi jucători decît cei aproape 600 de-acum doi ani. Iar la capitolul politic-media, scandalul Ridzi e doar vîrful aisbergului. Cu excepţia unor date apărute despre Elena Udrea şi fostul ministru al Mediului, Nicolae Nemirschi, nimeni nu ştie cît şi pe cine a plătit Guvernul României. Cert e doar că legea privind achiziţiile publice, care trebuia să se desfăşoare transparent şi cu licitaţie, a dispărut între timp şi lucrurile se fac din nou pe şest. Presa – incluzînd televizuni, Internetul şi toate celelalte – e împărţită în vreo cinci grupuri mari, din care trei sînt deţinute de aşa-numiţii moguli, înfieraţi de preşedintele Băsescu în cupluri, prin excluderea cîte unuia, în funcţie de sezon şi interesele de moment. 

Împinşi dintr-o redacţie-ntr-alta ca un cărucior prin supermarket, ziarişti altădată redutabili se chivernisesc în 2010 pe la publicaţii sau televiziuni prietenoase cu subiectele şi subiecţii lor. Alţii, ca subsemnatul, s-au lăsat de meserie şi s-au făcut mici-întreprinzători, consultanţi, ofiţeri de relaţii publice. Cîştigă mult mai mult, în condiţii mai clare, de respect reciproc cu beneficiarul. 

În timp ce presa scrisă, cu excepţia tabloidelor, face implozie, iar televiziunile de ştiri şi-au pierdut reputaţia fără a-şi fi găsit vreun model de business, lucrurile arată oarecum mai bine pe Internet, care a început să se populeze cu conţinut dedicat. Totuşi, faţă de presa clasică, Internetul e în acelaşi raport ca ping-pong-ul cu tenisul de cîmp. 

Cu sau fără Internet, presiunea politicului va creşte cu cele patru ture de alegeri care vin. În ultimă instanţă, şi la asta se poate referi gafa postmodernă a Elenei Udrea, care a spus că PDL se luptă cu televiziunile de mogul, şi nu cu opoziţia, care e ca vai de ea. Una din arme e vizibilă: Ministerul Turismului s-a înfiinţat printr-o ordonanţă de urgenţă care îi atribuie calitatea de producător de emisiuni, printre altele. Adică de cheltuitor de bani cu presa. 

În 2010, ca şi în 2000, politicul încearcă, sub diferite forme, pacificarea mass-media. Dar în 2000, editorii de ziare sperau într-o creştere a pieţei de publicitate, creştere care a dus mai apoi la nişte ani buni. În 2010, în loc de speranţe avem depresie sau cel mult scepticism. Nu ne rămîne decît să aşteptăm.