Politicianul român? Un ratat: nici măcar ratarea n-a nimerit-o
Motto-ul acestui text, dacă textul ar avea un motto, ar fi o parafrază după „amorul“ lui Eminescu: „Ce e poporul? E un lung prilej pentru avere“. Sigur, și aici e vorba de amor, ba chiar amoruri: amorul (clamat) de popor, amorul (intens, pasional, fără bariere) de avere, amorul (uneori țîșnind prin fiecare por, alteori moderat și uneori nici măcar conștientizat, dar așteptînd o ocazie să iasă la lumină) de sine. A, uitam ceva: subiectul care exercită aceste amoruri – politicianul român.
De ce, vasăzică, este politicianul român astfel și nu altfel? Și ce legătură are asta cu ratarea? Vă veți gîndi, probabil, că teza pe care o expun mai la vale este că amorul de avere îl ratează pe politicianul român, îi diminuează pînă la dispariție dragostea de popor.
Dar nu, teza mea e alta: politicianul român nu este doar (poli)amoros, ci și amoral. Și, tocmai de aceea, politicianul român nu se ratează în nici o situație: fie își îndeplinește obiectivele politice, fie face avere (de cele mai multe ori, fără a se întîlni cu vreun principiu etic în oricare dintre cele două activități). Pînă la urmă, ce e ratarea? Incapacitatea de a atinge un obiectiv, trecerea pe lîngă țintă. Ce ținte și-au fixat politicienii români în ultimii 30 de ani? Și cîtă moralitate au investit în atingerea lor?
Orice dezbatere pe subiect trebuie să plece de la patriarhul absolut al politicii românești post-’89, Ion Iliescu. Ce și-a propus „disidentul“ tolerat de Ceaușescu să facă din România anilor ’90? Să păstreze puterea absolută și să înăbușe mișcările de protest (ca efect al primului deziderat). Ambele i-au reușit timp de vreo șase ani consecutivi, perioadă în care averile personale ale unor foști nomenclaturiști au crescut spectaculos și au deschis drumul pentru un capitalism de pradă post-sovietic de manual. Membru al UTC încă de la 14 ani (adică din 1944), Iliescu a avut (și mai are, desigur) toată viața vederi comuniste pe care doar le-a camuflat într-o limbă de lemn „democratică“ după 1989. Cu atît mai paradoxal pare că, în al treilea său mandat la Cotroceni, fostul tovarăș de la PCR a parafat intrarea României în NATO. Iar asta ne spune ceva despre tipul de amoralitate a politicianului român: este una adaptativă. Practic, atunci cînd n-a mai putut înota în apele mîloase ale comunismului sovietic, amfibianul a ieșit pe mal, unde i-au crescut piciorușe firave, dar suficient de puternice ca să-l poarte pe uscat. Sigur că branhiile i-au rămas la vedere, la fel și înotătoarele dorsale și coada palmată pe care o tîrîia pe sol, dar animalul a supraviețuit.
Urmașul lui Iliescu la Cotroceni, personajul cu alură donquijotescă ce răspunde la numele Emil Constantinescu, părea tot ce poate fi mai opus predecesorului său. Totuși, întocmai ocupantului anterior al scaunului prezidențial, nici el nu dădea semne că ar fi un prădător economic, un strîngător de averi. Dar, exact așa cum alții prosperau la umbra celui alintat „nea Nelu“, și în culisele mandatului celui informal cunoscut ca „Miluț“ se făceau afaceri care ajungeau pînă la fiul președintelui și care au șubrezit armătura integrității pe care o purta strîmb Constantinescu.
Dar și-a îndeplinit președintele propulsat în funcție de Convenția Democratică obiectivele politice ale mandatului? Cu siguranță nu, deși România a avut șansa unui final de mileniu al doilea mai favorabil decît al bulgarilor, o țară falimentară în a doua jumătate a anilor ’90.
S-a ratat omul politic Emil Constantinescu? Judecînd după succesul public (și, mai ales, pe bani publici) pe care-l cunoaște în ultimii ani, cînd se bucură de o a doua tinerețe ca boss al stupefiantei invenții birocratice mai cunoscută drept Institutul (de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația) Levantului, am spune că nu. Pînă la urmă, nu e puțin lucru să accepți o astfel de sinecură de la un cuplu precum cel compus pînă de curînd din Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu în schimbul unor servicii la vedere de PR politic destul de vomitiv.
Ce se poate observa și aici, însă, este fabuloasa capacitate de adaptare la condițiile de mediu a exemplarului: nu e ușor să stai în conservare mai mult de 15 ani, să-ți reduci metabolismul la o respirație rară îngropat într-o vilă de protocol și să te activezi într-un USL post-USL, împotriva tuturor principiilor pentru care ai luptat cu douăzeci de ani înainte.
Alte exemple ne arată eficiența extraordinară a acestei strategii: Victor Ciorbea și Renate Weber. Cel dintîi i-a fost premier lui Constantinescu, dar a devenit unul dintre cei mai detestați Avocați ai Poporului, instalat în funcție de PSD imediat după ruperea Uniunii Social-Liberale la începutul lui 2014. Practic, Ciorbea, care era atunci (aprilie 2014) senator PNL, și-a trădat inclusiv propriul partid pentru a fi numit de PSD în funcția publică. Trădarea idealurilor PNȚCD și ale CDR din anii ’90 nici nu merită pomenită, este tot o armă din arsenalul adaptării politice.
Renate Weber a legat mult mai bine job-urile publice decît Ciorbea, dar s-a sincronizat perfect cu acesta după 2014: în timp ce fostul premier tolera pasiv atacul PSD împotriva legislației penale (care ar fi trebuit să împiedice ajungerea primului fiu al Teleormanului la închisoare), Weber ducea o cruciadă antieuropeană și antiamericană în Parlamentul European, ambele lupte servind acelorași interese politice interne anti-Justiție. Ceea ce reprezenta o fascinantă întoarcere cu spatele la idei pe care Weber le-a promovat vreme de peste un deceniu ca lider al APADOR-CH sau al fundației finanțate de George Soros în România. Într-un final măreț, Weber a ajuns să-i ia locul lui Ciorbea la șefia Avocatului Poporului, cu voturile PSD. O rețetă care pare să nu aibă rival.
Ce faci cînd ai epuizat deja două treimi din spațiul tipografic și o galerie întreagă de adaptați așteaptă? Pe cine să alegi? Despre cine să mai vorbești?
Viorica Vasilica Dăncilă? Singura ratare a doamnei este la categoria „cel mai elegant coc cu burețel“, dar a fost una mică (ratarea, practic, nici nu s-a calificat ca ratare, poate ca o banală scăpare), într-o dimineață grăbită și nici un ziarist răutăcios n-a fost pe fază să pună o poză pe Facebook. Altfel, ca să se încadreze la „ratări politice“, doamna Vasi Vio ar fi trebuit să aibă oareșce legătură cu chestiunea. În orice caz, adaptarea (mecanică) la un mediu complet străin dumneaei și mimarea unor comportamente care de la depărtare păreau aproape adecvate merită un sincer „Uau!“ (ca să nu mai pomenim milionul de euro încasat de VVD în cei nouă ani de Parlament European numai din salariu, lăsînd la o parte sume forfetare, diurne și staff-ului).
Mai bine ne oprim, altfel vom fi obligați să nu-i ratăm (pun intended) pe Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Victor Ponta, Crin Antonescu, Traian Băsescu (un caz, totuși, special, care ar merita o tratare separată: este printre puținii din politica de la noi care a avut nu doar o meserie, ci și o carieră înainte de a-și propune să reprezinte minimum zeci de mii de cetățeni; mai mult, după ce a avut și experiența legislativă, dar și pe cea executivă – atît ca ministru, cît și ca primar –, chiar a avut un plan cînd a devenit președinte; în ce măsură acest plan a mai fost funcțional în al doilea mandat rămîne de despicat cu o altă ocazie), Adrian Năstase (firește, firește, am putea să-i numărăm ouăle sparte, firește, ca metaforă pentru neîmplinire politică – apropo de împliniri, știați că blazonul lui Adrian Năstase nu doar că există, dar este exhibat la intrarea unei instituții publice și pe cîteva dintre vitraliile aceleiași instituții?) etc. etc. etc.
Ce se poate spune, deci, despre ratarea omului politic român? Că nu poți pierde din vedere ținta dacă nu ai una. Că nu trebuie să fii nici cel mai bun și nici cel mai puternic, ci doar cel mai adaptabil, asta îți garantează succesul. Că primul și cel mai important obiectiv e să faci bani, ca să-ți recuperezi investiția făcută cînd ai intrat în politică. Așadar, dacă vrei să faci o carieră în ratări politice în România, e simplu: propune-ți un scop (altul decît îmbogățirea) și încearcă să-l atingi respectînd niște principii valabile în toate situațiile. Astfel, vei reuși. Succes!
Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor șef-adjunct la Newsweek România.
