Asperitatea relaţiilor interumane este, după mine, una dintre cauzele majore ale disfuncţionalităţii societăţii româneşti. Politeţea, curtoazia, protocolul nu sînt doar chestiuni ornamentale, superficiale şi, în fond, inutile. Lipsa lor e un simptom al unor probleme profunde şi totodată o sursă de ineficienţă.

Lipsa de stimă pentru sinele colectiv este o caracteristică fundamentală a societăţii româneşti. Românul poate avea o excelentă părere despre sine ca individ, dar aproape întotdeauna infinit mai bună decît despre restul conaţionalilor săi. Desigur, pînă la un punct, e un fenomen firesc ce ţine de natura umană şi de amorul propriu adînc înrădăcinat în fiecare dintre noi. Unele culturi reuşesc să reducă foarte mult discrepanţa dintre stima pentru sinele individual şi sinele colectiv. În România, această discrepanţă este, însă, imensă. De aici provine mitocănia, care e, în fond, lipsă de respect pentru ceilalţi, într-o formă provincială. Şi tot de aici provine tendinţa multora dintre noi de a-i cataloga pe ceilalţi drept mitocani. Cu alte cuvinte, mitocănismul şi antimitocănismul provin dintr-o aceeaşi sursă.

Politeţea, curtoazia, civilitatea implică, fără îndoială, o serie de reguli şi convenţii sociale. Dar mai important decît orice regulă este principiul animator al politeţii, al curtoaziei şi civilităţii – şi anume amicalitatea. Despre amicalitate vorbeşte Aristotel în Etica Nicomahică şi vede în ea un liant indispensabil al polis-ului, al corpului politic care manifestă plenar umanitatea din noi. Ceea spune, însă, Aristotel despre amicalitate în cadrul polis-ului poate fi, evident, extins la orizonturi mai largi. Politeţea, curtoazia şi civilitatea nu sînt decît manifestări exterioare, codificări culturale ale amicalităţii.

Am repetat cele trei sinonime – politeţe, curtoazie, civilitate –, pentru a putea introduce cîteva consideraţii asupra faţetelor pe care le implică fiecare dintre ele. Curtoazia marchează rolul societăţii de curte în codificarea regulilor de comportament. Lucrările lui Norbert Elias pe această temă sînt pasionante şi savuroase: Civilizaţia moravurilor, Dinamica Occidentului şi Societatea de curte. Ideea de bază e creşterea controlului asupra manifestărilor naturale ca efect al curializării elitelor sociale, modelul lor fiind ulterior imitat de ansamblul societăţii (proscrierea rîgîielilor şi a altor zgomote trupeşti, interzicerea scuipatului pe jos şi a suflatului nasului fără batistă, evitarea apucatului bucatelor cu mîna etc.: exemplele citate de Elias din tot felul de manuale de bună purtare sînt de un haz extraordinar).

Politeţea, în schimb, îşi trage originea din latinescul politus: înseamnă lis, lucios, ornat. Este, aşadar, antonimul lui aspru, rugos, nestrunjit. Politeţea trimite la facilitarea relaţiilor interumane şi la o anumită estetică a lor, într-un stadiu civilizat al societăţii. În sfîrşit, civilitatea ne aduce înapoi la lumea antică, la amicalitatea lui Aristotel, în măsura în care civitas şi polis sînt sinonime, dar şi la noţiunea modernă de civilizaţie. Filozofiile moderne ale civilizaţiei (Montesquieu, Hume, Voltaire) afirmă ideea unei îmblînziri a moravurilor („douceur des moeurs“, „softness of mores“). Or fi modernii mai puţin virtuoşi decît anticii, dar sînt, în schimb, mai politicoşi şi mai blînzi: relaţiile umane au cîştigat în facilitate şi agrement. Politeţea este – parafrazîndu-l pe Stanley Rosen – o „soft virtue“. Ca şi onoarea în gîndirea lui Montesquieu, ea este un substitut al virtuţii, o virtute blîndă, plăcută şi, mai cu seamă, utilă din punct de vedere social.

Alceste, în Mizantropul lui Molière, şi Rousseau, în primul său discurs, opun politeţea şi sinceritatea sau onestitatea. Idealul clasic de „honnête homme“, reprezentat de Philinte în comedia lui Molière, îmbină două valori complementare: „honnêteté“ şi „habileté“. Ambele se manifestă ca politeţe. În această perspectivă, politeţea adevărată nu poate fi disociată de elementul etic („honnêteté“) şi nici de inteligenţa emoţională şi socială („habileté“).

Unde duc toate aceste consideraţii? La punerea în evidenţă a unui spirit al politeţii, al curtoaziei şi civilităţii, dincolo de reguli şi uzanţe. Iar acest spirit se sprijină pe trei noţiuni: amicalitate, onestitate, abilitate. Devine clar, a contrario, ce semnifică lipsa de politeţe, curtoazie şi civilitate, într-o societate, şi de ce o asemenea societate nu poate fi decît ineficientă şi disfuncţională.

Theodor Paleologu este profesor particular de retorică şi filozofie. Îl puteţi găsi pe site-ul www.paleologu.com.