Pentru cine facem teatru

Publicat în Dilema Veche nr. 528 din 27 martie - 2 aprilie 2014
Pentru cine facem teatru jpeg

Ultimul barometru cultural – oficial şi ministerial – a apărut în 2010. De atunci încolo, avem cercetări de piaţă/public ale unor teatre şi, bineînţeles, „vocea patriotului naţionale“ – fiecare dintre noi se erijează, în felurite ocazii, în purtător de cuvînt al celor pentru care facem teatru.

Şi barometrele, şi sondajele spun acelaşi lucru (pe care-l ştiu, de altfel, şi vînzătoarele de la casele de bilete): spectatorul român de teatru locuieşte în oraşe mari (cu peste 100-200.000 de locuitori), are studii superioare şi venituri peste medie. Potenţialul public rural îşi doreşte, dar n-are unde. Teatrul e definit drept cultură de tip elitist, în opoziţie cu cea „de mase“ (chiar aşa, între ghilimele). Vine la pachet cu opera şi, eventual, muzica clasică. Şi s-ar putea să existe şi-o dreptate în toată povestea: la operă (cel mai costisitor gen artistic – zice teoria), în Bucureşti, cel mai scump bilet, cînd cîntă vreun interpret străin, fără salariu de la stat, e 65 de lei, la Teatrul Naţional e 80 de lei. Pentru concertele de la Ateneul Român, plăteşti tot maximum 65 de lei. Iar dacă la Operă, totuşi, la „spectacolele normale“, un bilet de categoria I este 55 de lei, la Teatrul Bulandra „normalul“ costă 57,43 lei.

O să spuneţi că ăsta e Bucureştiul, e capitală, e un oraş bogat, în ţară e altfel, e mai ieftin. Aşa e. E atît de ieftin că de cele mai multe ori nici nu există: 6% dintre cetăţenii din afara Bucureştiului mergeau, în 2010, o dată pe lună la spectacole, procentul incluzîndu-i pe locuitorii de la sate, care declară că şi-ar vrea căminele culturale înapoi, dar nu-i ascultă nimeni.

Un maximum de 17 euro nu e mult, o să spuneţi din nou, comparativ cu West End-ul londonez. Dar teatrele din West End sînt comerciale, nu subvenţionate. Dacă luăm în considerare că aproximativ 80% din bugetul unui teatru românesc vine din subvenţie, rezultă că cei 17 euro reprezintă doar 20% din ce cheltuieşte instituţia pentru ca cetăţeanul să vadă o reprezentaţie – ceea ce înseamnă că preţul integral (din care statul plăteşte diferenţa) ar fi de cam 76 de euro. La Naţionalul londonez, care are, şi el, granturi din bani publici, biletul e 60 de euro (50 de lire). Granturile de la Arts Council reprezintă 20% din buget – deci fără aceşti bani, biletul ar fi 75 de euro. Cifrele nu pasionează pe nimeni, deci să sărim la concluzie: în Bucureşti, producem teatru la costuri de Marea Britanie, cu salarii de Burkina Fasso. Normal că, în afara Capitalei, puţini şi-l pot permite (şi se şi plîng toată ziua…).

Ca totul să fie perfect, programele de guvernare ale ultimilor ani stabilesc drept „priorităţi“ protejarea patrimoniului (imobil), susţinerea creativităţii artistice (cele mai semnificative forme ale ei) şi a industriilor creative. Nicăieri nu scrie, Doamne fereşte!, că prioritatea ar fi creşterea accesului public la produse culturale. Patrimoniul? Bun, frumos, protejăm ce nu pică în aria de interes a rechinilor imobiliari (noroc de criză); oricum, reabilitările sînt un business costisitor şi continuu. Susţinem şi creativitatea, sigur – dar cine decide ce e „cel mai semnificativ“ aici? Industriile creative? E un fel de a spune „noi vă dăm un cadru legislativ şi voi vă ocupaţi să faceţi singuri bani şi locuri de muncă.“ În esenţă, din drepturi de autor. Care, în teatru, sînt, în ce priveşte marea masă de creatori (recte, actorii), fie concesionate instituţiilor de stat, contra salariului de maxim 500 de euro pe lună, fie inexistente, fiindcă, după cum spuneam, la 6% public spectator, la nivel naţional, şi 17%, în Bucureşti, nu poţi avea, de fapt, o piaţă funcţională de spectacole nesubvenţionate.

Umblă tot mai vizibil o urmă de idee prin mediul nostru cultural – şi anume, cultura/artiştii sînt nişte asistaţi social, să-i cointeresăm pe privaţi, ei sînt salvarea, ei urmăresc mai bine interesul public. O idee cam ciungă, despre cum privatizarea salvează naţiunea. Care uită că subvenţia nu e ajutor de şomaj pentru muncitori, e o compensaţie de preţ pentru ca plătitorul de taxe să-şi permită produsul – fie el artă sau educaţie. Politicile culturale sînt (şi) despre accesibilitatea la actul de cultură. Căci de-aia la Naţionalul londonez biletul e maxim 50 de lire, iar în West End – 100.

Instituţia cu nume kilometric şi autoare a Barometrelor de Consum Cultural, Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii (CCCDC), a dispărut în decembrie 2013 în meandrele comasării întru înfiinţarea Institutului Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală. O tăcere asurzitoare învăluie de atunci această nouă entitate.

Iulia Popovici este jurnalist cultural şi critic de teatru; semnează în revista Observator cultural şi pe www.criticatac.ro.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Céline Dion la 55 de ani. Ce i-ar fi declanșat boala nemiloasă: „I-au dispărut cei doi stâlpi și s-a prăbușit“
Cântăreaţa de origine canadiană, Céline Dion, este una dintre cele mai de succes interprete din istoria muzicii pop. În cei peste 35 de ani de carieră a vândut peste 250 de milioane de albume. S-a căsătorit cu impresarul ei cu care are trei copii și alături de care a rămas până finalul vieții lui.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.