Pentru cine facem teatru
Ultimul barometru cultural – oficial şi ministerial – a apărut în 2010. De atunci încolo, avem cercetări de piaţă/public ale unor teatre şi, bineînţeles, „vocea patriotului naţionale“ – fiecare dintre noi se erijează, în felurite ocazii, în purtător de cuvînt al celor pentru care facem teatru.
Şi barometrele, şi sondajele spun acelaşi lucru (pe care-l ştiu, de altfel, şi vînzătoarele de la casele de bilete): spectatorul român de teatru locuieşte în oraşe mari (cu peste 100-200.000 de locuitori), are studii superioare şi venituri peste medie. Potenţialul public rural îşi doreşte, dar n-are unde. Teatrul e definit drept cultură de tip elitist, în opoziţie cu cea „de mase“ (chiar aşa, între ghilimele). Vine la pachet cu opera şi, eventual, muzica clasică. Şi s-ar putea să existe şi-o dreptate în toată povestea: la operă (cel mai costisitor gen artistic – zice teoria), în Bucureşti, cel mai scump bilet, cînd cîntă vreun interpret străin, fără salariu de la stat, e 65 de lei, la Teatrul Naţional e 80 de lei. Pentru concertele de la Ateneul Român, plăteşti tot maximum 65 de lei. Iar dacă la Operă, totuşi, la „spectacolele normale“, un bilet de categoria I este 55 de lei, la Teatrul Bulandra „normalul“ costă 57,43 lei.
O să spuneţi că ăsta e Bucureştiul, e capitală, e un oraş bogat, în ţară e altfel, e mai ieftin. Aşa e. E atît de ieftin că de cele mai multe ori nici nu există: 6% dintre cetăţenii din afara Bucureştiului mergeau, în 2010, o dată pe lună la spectacole, procentul incluzîndu-i pe locuitorii de la sate, care declară că şi-ar vrea căminele culturale înapoi, dar nu-i ascultă nimeni.
Un maximum de 17 euro nu e mult, o să spuneţi din nou, comparativ cu West End-ul londonez. Dar teatrele din West End sînt comerciale, nu subvenţionate. Dacă luăm în considerare că aproximativ 80% din bugetul unui teatru românesc vine din subvenţie, rezultă că cei 17 euro reprezintă doar 20% din ce cheltuieşte instituţia pentru ca cetăţeanul să vadă o reprezentaţie – ceea ce înseamnă că preţul integral (din care statul plăteşte diferenţa) ar fi de cam 76 de euro. La Naţionalul londonez, care are, şi el, granturi din bani publici, biletul e 60 de euro (50 de lire). Granturile de la Arts Council reprezintă 20% din buget – deci fără aceşti bani, biletul ar fi 75 de euro. Cifrele nu pasionează pe nimeni, deci să sărim la concluzie: în Bucureşti, producem teatru la costuri de Marea Britanie, cu salarii de Burkina Fasso. Normal că, în afara Capitalei, puţini şi-l pot permite (şi se şi plîng toată ziua…).
Ca totul să fie perfect, programele de guvernare ale ultimilor ani stabilesc drept „priorităţi“ protejarea patrimoniului (imobil), susţinerea creativităţii artistice (cele mai semnificative forme ale ei) şi a industriilor creative. Nicăieri nu scrie, Doamne fereşte!, că prioritatea ar fi creşterea accesului public la produse culturale. Patrimoniul? Bun, frumos, protejăm ce nu pică în aria de interes a rechinilor imobiliari (noroc de criză); oricum, reabilitările sînt un business costisitor şi continuu. Susţinem şi creativitatea, sigur – dar cine decide ce e „cel mai semnificativ“ aici? Industriile creative? E un fel de a spune „noi vă dăm un cadru legislativ şi voi vă ocupaţi să faceţi singuri bani şi locuri de muncă.“ În esenţă, din drepturi de autor. Care, în teatru, sînt, în ce priveşte marea masă de creatori (recte, actorii), fie concesionate instituţiilor de stat, contra salariului de maxim 500 de euro pe lună, fie inexistente, fiindcă, după cum spuneam, la 6% public spectator, la nivel naţional, şi 17%, în Bucureşti, nu poţi avea, de fapt, o piaţă funcţională de spectacole nesubvenţionate.
Umblă tot mai vizibil o urmă de idee prin mediul nostru cultural – şi anume, cultura/artiştii sînt nişte asistaţi social, să-i cointeresăm pe privaţi, ei sînt salvarea, ei urmăresc mai bine interesul public. O idee cam ciungă, despre cum privatizarea salvează naţiunea. Care uită că subvenţia nu e ajutor de şomaj pentru muncitori, e o compensaţie de preţ pentru ca plătitorul de taxe să-şi permită produsul – fie el artă sau educaţie. Politicile culturale sînt (şi) despre accesibilitatea la actul de cultură. Căci de-aia la Naţionalul londonez biletul e maxim 50 de lire, iar în West End – 100.
Instituţia cu nume kilometric şi autoare a Barometrelor de Consum Cultural, Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii (CCCDC), a dispărut în decembrie 2013 în meandrele comasării întru înfiinţarea Institutului Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală. O tăcere asurzitoare învăluie de atunci această nouă entitate.
Iulia Popovici este jurnalist cultural şi critic de teatru; semnează în revista Observator cultural şi pe www.criticatac.ro.
