Pe vremea mea

Publicat în Dilema Veche nr. 902 din 22 – 28 iulie 2021
Pe vremea mea jpeg

„Pe vremea mea plecam pe teren la începutul primăverii și veneam acasă la sfîrșitul toamnei. Cum asta se întîmpla după război, nu aveau să ne dea mașini și ne trimiteau cu caii și cu însoțitori.” Așa ne povestea profesorul Vasile Mutihac despre începuturile sale profesionale ca geolog, în România finalului anilor 1940.

„Pe vremea mea, cînd am plecat pe teren la jumătatea anilor 1950, harta topografică pe care trebuia să o folosesc era secret militar. Mi-a fost transmisă prin miliție în comuna în care urma să stau. Cînd milițianul, care mă urmărea de fiecare dată cînd plecam pe teren, a văzut că notez punctele de observații pe hartă a venit la mine și a urlat că murdăresc Harta Poporului”, îmi povestea profesorul de paleontologie Theodor Neagu.

„Pe vremea mea, la primele campanii de studiere a Deltei, la sfîrșitul anilor 1950, începutul anilor 1960, deplasarea pe teren era în sine o aventură. Pontoanele nu aveau electricitate, iar navele folosite de noi pe atunci erau vechi, ca vai de ele. La ieșirile pe mare totul era o provocare. De la o simplă măsurătoare de poziție, adîncime sau luarea unei probe, totul cerea abilități speciale, iar dotarea era la fel ca aceea folosită de marii exploratori acum sute de ani”, îmi povestea profesorul Nicolae Panin, fondator al institutului la care lucrez și al geologiei marine din România.

„Pe vremea mea, la începutul anilor 1960, plecam pe teren în aprilie și veneam acasă abia în noiembrie. Primeam niște foi de hartă și, împreună cu colegii de echipă, ne împărțeam pe săptămîni și luni zonele de lucru. Ca să ne întîlnim cu alți colegi, care lucrau în perimetrele învecinate, ne planificam încă din martie, de la birou, ziua, ora și locul în care urma să ne vedem. Chiar și după luni de zile, toți ne regăseam conform planului. Singurele întîrzieri au fost doar atunci cînd au fost probleme grave”, îmi povesteau alți colegi, din generația imediat următoare.

„Pe vremea mea, cînd plecam pe teren de primăvara pînă toamna, cei care lucram la realizarea hărților geologice eram oameni liberi. La început, cînd ajungeam în vreo comună ascunsă undeva pe hartă, poate aveam probleme pînă găseam sursele corecte de aprovizionare. Dar într-o țară în care toată lumea era sub control strict și în care era greu să scapi de propaganda zgomotoasă a Epocii de Aur, noi ieșeam din sistem. Acolo, pe vîrf de munte, pe văile Carpaților, Subcarpaților și podișurilor, avînd la noi ciocanul geologic, busola, caietul de teren și rucsacul pentru probe, duceam o existență la care cei mai mulți nici nu aveau curajul să viseze”, afirmau aproape toți cei cu care am vorbit în anii mei de studenție.

Evident, lucrurile nu erau chiar la fel pentru cei care lucrau în echipele mari, de prospecțiuni geofizice, sau pentru cei de la schelele de petrol și gaze sau din mine. „Cînd am ajuns prima oară la echipa unde fusesem repartizat, la sfîrșitul anilor 1980, cînd am dat cu ochii de barăci și am văzut unde urma să trăiesc în perioada următoare, mi-am pus ceva semne de întrebare. Am văzut însă destul de repede că existau și unele portițe spre momente mai fericite”, îmi povestea Andrei, coleg geofizician care a terminat facultatea puțin înaintea mea și care și-a început stagiatura lîngă Orșova, la finalul perioadei comuniste.

Așa am ajuns și la vremea mea, începutul anilor 1990, momentul în care am plecat pe teren ca cercetător stagiar în geologie marină, spre Deltă și plajele sale. Față de începuturile anilor 1960 nu se schimbaseră multe. Plecam pe teren la final de iulie și reveneam acasă la jumătatea lunii octombrie. Locuiam pe pontoane-dormitor trase de mici șalupe dotate cu motor de tractor, care se deplasau alene prin Deltă. Cînd măsuram plajele, mergeam aproape numai pe jos. Puținele autovehicule disponibile (special nu scriu „mașini”) erau ale autorităților, șefilor de cherhanale, precum și cîteva tractoare ale unor localnici mai descurcăreți. Primele bărci cu care am lucrat erau fie propulsate cu faimoasele motoare TN (folosite teoretic pentru irigații, adaptate de către geniul tehnic al pescarilor din Deltă și promovate ca motoare de barcă), fie de către mult doritele Veterog-uri ucrainene, care mai mult se stricau decît funcționau. Cele mai multe aveau însă propulsie umană. La vîsle. Cînd bătea vîntul însă, mulți foloseau forța vîntului, transformînd în vele orice cîrpă mai mare pe care o aveau în barcă, la fel ca pe vremurile vechilor greci. Curentul electric de pe ponton nu mergea decît seara, vreo două ore pe zi, de aceea alimentele (pe care le aduceam doar din București sau Constanța) erau ținute în lăzi cu gheață. Fabricile de gheață erau rare în Deltă și făceam rost cu greu de calupurile de gheață pe care le căram cu multe peripeții (de care nu vreau să îmi amintesc) pînă pe ponton. Orice lucru era greu de obținut, dar, fiind entuziaști, găseam soluții. Telefonia mobilă nu exista, noroc cu agențiile PTTR unde puteam face comandă ca să mai vorbim acasă. Iar înainte de a vorbi acasă, recapitulam în gînd ce doream să zic. Comunicarea la distanță era rară și costisitoare. Era prețioasă.

De acum aproape treizeci de ani s-au schimbat multe. Noile tehnologii au pătruns pe toată planeta. Drumurile prin Deltă, care pe atunci durau cu zilele, pot fi acoperite acum în doar cîteva ore. Sateliții ne furnizează numeroase informații, iar noi lucrăm să calibrăm cu măsurători de la sol înregistrările din spațiu. Aparatele pe care le folosim acum sînt mult mai rapide față de cele din anii 1990. Evident, acolo unde există semnal.

La fel, cei care lucrează pe uscat au cu totul alte condiții. Hărțile topografice, atît de prețioase și de greu de obținut în trecut, pot fi instalate acum pe orice telefon, iar navigația satelitară este la îndemîna oricui.

Pe vremuri, pentru geologi problema majoră era obținerea prin mari eforturi a unor date primare foarte prețioase, dar nu foarte multe. Geologii de azi trebuie să învețe să capteze, să sorteze și să înțeleagă parametrii esențiali din avalanșa de date care îi bombardează. Azi, provocarea nu mai este plecatul de acasă cu lunile, iar condițiile sînt, oricum, simțitor mai bune.

Ne putem teme că tehnologia poate duce la dispariția acestui trib de oameni care s-au dedicat unei profesii cu totul speciale, care îi face să înțeleagă mai bine povestea scrisă în stîncă a planetei? După părerea mea, nu. Orice formă de inteligență artificială nu va face decît niște impresionante tabele de date, în lipsa unui ochi atent format, fără flerul omului apropiat de natură, citit și experimentat. Va fi oare mai atrăgător? Se vor mai bucura geologii la fel de mult de specificul meseriei lor? Aici cred că cel mai bine e ca fiecare generație să își spună părerea. Cu toate că, pe vremea mea...

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea Stirling, Marea Britanie.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Podul peste Dunăre de la Brăila arată jalnic. Asfaltul a crăpat și s-au format șanțuri ca pe „arătură”, spun șoferii VIDEO
Șoferii care trec pe podul peste Dunăre de la Brăila sunt revoltați. Deși a fost dat în folosință în urmă cu un an, podul arată deplorabil. Asfaltul a crăpat și s-au format numeroase șanțuri, exact ca pe un drum abandonat.
image
Surse: Dani Mocanu a rămas fără permis după ce a fost prins „zburând” pe A2. Ce viteză avea manelistul
Polițiștii au amendat sâmbătă, 13 iulie, șoferul unei mașini marca BMW, care circula cu o viteza uimitoare pe A2. Potrivit unor surse, la volan s-ar fi aflat manelistul Dani Mocanu.
image
Turiștii, terorizați de marea de alge de pe litoral. „Acolo unde au curățat, valurile aduc din nou cantități mari de alge” VIDEO
Zeci de mii de turiști goniți de caniculă în stațiunile de pe Litoral au parte, în aceste zile, de o surpriză mai puțin plăcută: apele Mării Negre au devenit verzi din cauza tonelor de alge aduse la mal și care miros a hazna.

HIstoria.ro

image
România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”
Ajuns în Elveția, Constantin Argetoianu se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici.
image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.
image
Războiului din Pacific: decriptarea codului japonez JN-25b
Un salt major pentru SUA în domeniul informațiilor a avut loc în februarie 1942, când criptanaliștii US Navy au început decriptarea mesajelor japoneze trimise cu ajutorul codului naval standard JN-25b.