Pe vremea mea

„Pe vremea mea plecam pe teren la începutul primăverii și veneam acasă la sfîrșitul toamnei. Cum asta se întîmpla după război, nu aveau să ne dea mașini și ne trimiteau cu caii și cu însoțitori.” Așa ne povestea profesorul Vasile Mutihac despre începuturile sale profesionale ca geolog, în România finalului anilor 1940.

„Pe vremea mea, cînd am plecat pe teren la jumătatea anilor 1950, harta topografică pe care trebuia să o folosesc era secret militar. Mi-a fost transmisă prin miliție în comuna în care urma să stau. Cînd milițianul, care mă urmărea de fiecare dată cînd plecam pe teren, a văzut că notez punctele de observații pe hartă a venit la mine și a urlat că murdăresc Harta Poporului”, îmi povestea profesorul de paleontologie Theodor Neagu.

„Pe vremea mea, la primele campanii de studiere a Deltei, la sfîrșitul anilor 1950, începutul anilor 1960, deplasarea pe teren era în sine o aventură. Pontoanele nu aveau electricitate, iar navele folosite de noi pe atunci erau vechi, ca vai de ele. La ieșirile pe mare totul era o provocare. De la o simplă măsurătoare de poziție, adîncime sau luarea unei probe, totul cerea abilități speciale, iar dotarea era la fel ca aceea folosită de marii exploratori acum sute de ani”, îmi povestea profesorul Nicolae Panin, fondator al institutului la care lucrez și al geologiei marine din România.

„Pe vremea mea, la începutul anilor 1960, plecam pe teren în aprilie și veneam acasă abia în noiembrie. Primeam niște foi de hartă și, împreună cu colegii de echipă, ne împărțeam pe săptămîni și luni zonele de lucru. Ca să ne întîlnim cu alți colegi, care lucrau în perimetrele învecinate, ne planificam încă din martie, de la birou, ziua, ora și locul în care urma să ne vedem. Chiar și după luni de zile, toți ne regăseam conform planului. Singurele întîrzieri au fost doar atunci cînd au fost probleme grave”, îmi povesteau alți colegi, din generația imediat următoare.

„Pe vremea mea, cînd plecam pe teren de primăvara pînă toamna, cei care lucram la realizarea hărților geologice eram oameni liberi. La început, cînd ajungeam în vreo comună ascunsă undeva pe hartă, poate aveam probleme pînă găseam sursele corecte de aprovizionare. Dar într-o țară în care toată lumea era sub control strict și în care era greu să scapi de propaganda zgomotoasă a Epocii de Aur, noi ieșeam din sistem. Acolo, pe vîrf de munte, pe văile Carpaților, Subcarpaților și podișurilor, avînd la noi ciocanul geologic, busola, caietul de teren și rucsacul pentru probe, duceam o existență la care cei mai mulți nici nu aveau curajul să viseze”, afirmau aproape toți cei cu care am vorbit în anii mei de studenție.

Evident, lucrurile nu erau chiar la fel pentru cei care lucrau în echipele mari, de prospecțiuni geofizice, sau pentru cei de la schelele de petrol și gaze sau din mine. „Cînd am ajuns prima oară la echipa unde fusesem repartizat, la sfîrșitul anilor 1980, cînd am dat cu ochii de barăci și am văzut unde urma să trăiesc în perioada următoare, mi-am pus ceva semne de întrebare. Am văzut însă destul de repede că existau și unele portițe spre momente mai fericite”, îmi povestea Andrei, coleg geofizician care a terminat facultatea puțin înaintea mea și care și-a început stagiatura lîngă Orșova, la finalul perioadei comuniste.

Așa am ajuns și la vremea mea, începutul anilor 1990, momentul în care am plecat pe teren ca cercetător stagiar în geologie marină, spre Deltă și plajele sale. Față de începuturile anilor 1960 nu se schimbaseră multe. Plecam pe teren la final de iulie și reveneam acasă la jumătatea lunii octombrie. Locuiam pe pontoane-dormitor trase de mici șalupe dotate cu motor de tractor, care se deplasau alene prin Deltă. Cînd măsuram plajele, mergeam aproape numai pe jos. Puținele autovehicule disponibile (special nu scriu „mașini”) erau ale autorităților, șefilor de cherhanale, precum și cîteva tractoare ale unor localnici mai descurcăreți. Primele bărci cu care am lucrat erau fie propulsate cu faimoasele motoare TN (folosite teoretic pentru irigații, adaptate de către geniul tehnic al pescarilor din Deltă și promovate ca motoare de barcă), fie de către mult doritele Veterog-uri ucrainene, care mai mult se stricau decît funcționau. Cele mai multe aveau însă propulsie umană. La vîsle. Cînd bătea vîntul însă, mulți foloseau forța vîntului, transformînd în vele orice cîrpă mai mare pe care o aveau în barcă, la fel ca pe vremurile vechilor greci. Curentul electric de pe ponton nu mergea decît seara, vreo două ore pe zi, de aceea alimentele (pe care le aduceam doar din București sau Constanța) erau ținute în lăzi cu gheață. Fabricile de gheață erau rare în Deltă și făceam rost cu greu de calupurile de gheață pe care le căram cu multe peripeții (de care nu vreau să îmi amintesc) pînă pe ponton. Orice lucru era greu de obținut, dar, fiind entuziaști, găseam soluții. Telefonia mobilă nu exista, noroc cu agențiile PTTR unde puteam face comandă ca să mai vorbim acasă. Iar înainte de a vorbi acasă, recapitulam în gînd ce doream să zic. Comunicarea la distanță era rară și costisitoare. Era prețioasă.

De acum aproape treizeci de ani s-au schimbat multe. Noile tehnologii au pătruns pe toată planeta. Drumurile prin Deltă, care pe atunci durau cu zilele, pot fi acoperite acum în doar cîteva ore. Sateliții ne furnizează numeroase informații, iar noi lucrăm să calibrăm cu măsurători de la sol înregistrările din spațiu. Aparatele pe care le folosim acum sînt mult mai rapide față de cele din anii 1990. Evident, acolo unde există semnal.

La fel, cei care lucrează pe uscat au cu totul alte condiții. Hărțile topografice, atît de prețioase și de greu de obținut în trecut, pot fi instalate acum pe orice telefon, iar navigația satelitară este la îndemîna oricui.

Pe vremuri, pentru geologi problema majoră era obținerea prin mari eforturi a unor date primare foarte prețioase, dar nu foarte multe. Geologii de azi trebuie să învețe să capteze, să sorteze și să înțeleagă parametrii esențiali din avalanșa de date care îi bombardează. Azi, provocarea nu mai este plecatul de acasă cu lunile, iar condițiile sînt, oricum, simțitor mai bune.

Ne putem teme că tehnologia poate duce la dispariția acestui trib de oameni care s-au dedicat unei profesii cu totul speciale, care îi face să înțeleagă mai bine povestea scrisă în stîncă a planetei? După părerea mea, nu. Orice formă de inteligență artificială nu va face decît niște impresionante tabele de date, în lipsa unui ochi atent format, fără flerul omului apropiat de natură, citit și experimentat. Va fi oare mai atrăgător? Se vor mai bucura geologii la fel de mult de specificul meseriei lor? Aici cred că cel mai bine e ca fiecare generație să își spună părerea. Cu toate că, pe vremea mea...

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea Stirling, Marea Britanie.

Foto: wikimedia commons