O radiografie emoțională a imigrării
Un compromis e un termen cu trei niveluri de înțeles. În forma sa de bază, un compromis e o negociere, atunci cînd vrei să ajungi la o înțelegere cu cineva sau legat de ceva. Apoi există acel tip de compromis ca diminuare, care implică o coborîre a ștachetei și a valorilor individuale. Neproblematic. Însă, cu un pas mai jos, stă un pericol în acea formă a compromisului care nu ține de ceva ce-ai vrea să faci, ci de o greșeală. Ți-ai coborît ștacheta prea jos, și-odată cu ea ți-ai pierdut onoarea și credibilitatea. E ca și cum ai trecut pe linia moartă în ochii tăi sau ai celorlalți. Deci cine ești și cine mai poți fi acum?
La început, viața în străinătate e confuză și e o nostalgie, iar cine ești – o narațiune la trecut. Teama de compromis ține de un instinct de supraviețuire identitară. Nu aparții, nu știi logica vieții curente, iar trecutul tău e relevant doar pentru tine în noul loc și nu știi cine ai mai fi dacă te-ai pierde de acel trecut. Imigrația e o ruptură bruscă din fluiditatea vieții cunoscute în care funcționezi firesc. Acasă nu e doar un loc în care nu mai ești, ci o lume întreagă dispărută. Locul în care te-ai format – și pe care îl numești acasă – îți definește geografia interioară, prin care în mod inconștient te recunoști pe tine sau ceva din tine în tot ce-i în jur. O viață nouă într-o țară nouă vine cu o hartă nouă pentru care n-ai compasul. Și, temporar, asta poate fi o aventură transformată în tragedie. Iar temporarul deseori durează mult prea mult.
Imigrarea e și un cumul de interacțiuni stîngace. Neînțelegerea celor din jur față de ce ți se întîmplă e o formă de alienare. Cei lăsați în urmă vor să te înțeleagă, dar prin ce treci e pentru ei intangibil, așa că proiectează în tine ori idealul unei vieți extrem de bune în afară, ori o ruptură melodramatică de origini. De cealaltă parte, cei din țara nouă nu te înțeleg pentru că nu aveți un trecut împărtășit și aproape nici un numitor comun. Iar tu ești divizat, într-un punct din care dacă uiți prea mult din ce erai te pierzi pe tine, iar dacă nu uiți mai deloc te închizi la ce-i în jur.
Am plecat din România la 24 de ani și acuși am 36. Cînd mă uit la fotografii cu mine de dinainte de plecare, le simt atît de îndepărtate, că în ele ar putea la fel de bine fi altcineva. Dar încă am păstrat un sentiment difuz și foarte intim al acelor vremuri și al fetei pe care o văd în poze și care eram. O nostalgie a unei lumi pe care-aș vrea să pot s-o locuiesc încă o dată, deși eu, cea de acum, și ea, din poze, nu mai avem prea multe lucruri în comun. O văd și știu că ea sînt eu. Țin minte cum era și fragmente din ceea ce gîndea. Dar experiența de a fi acea fată și-a pierdut coordonatele imediate care o făceau reală. Ce o făcea să fie ea este că rezulta dintr-un trecut trăit în acea lume. Dar știu că faptul că acea fată a decis să lase lumea ei în urmă a făcut posibil ca eu să fiu cea care sînt acum.
Cînd începi o viață nouă într-o țară, pentru o vreme identitatea de ,,străin” e tot ce simți și involuntar mai tot ce proiectezi în jur. Viața în mijlocul căreia te afli, fizic, e ca un film în care ți-ai dorit să fii, dar din care încă nu faci parte complet și în care pare că scena în care apare personajul tău încă n-a început. Și cum ceilalți nu te știu și nu te pot încorpora în fluxul lor comun, te întreabă repetat de unde ești și cine ești, o oportunitate etern repetitivă de a te defini iar prin trecut.
Acum cîțiva ani, m-a contactat o fotografă olandeză și mi-a cerut să particip la proiectul ei pentru care aduna o sumă de portrete ale imigranților români, alături de povestea lor. Mi-a zis că încearcă să surprindă ceva din gîndurile lor de început, cînd erau plini de vise. Însă imaginea imigrantului cu un vis e pentru mine o ficțiune și o simplificare mistificatoare. Ce definește o plecare nu sînt visele – care, desigur, pot să fie –, ci dubiul și o criză identitară.
O încercare prelungită de a reconcilia în tine decizia de a abandona trecutul cu prezentul nou și static. O zbatere și o căutare a felului cum poți să fii altcineva cînd, în esență, poți să fii doar tu.
Pentru mult timp, eu am simțit că Olanda și România sînt două lumi care trezesc două versiuni atît de diferite ale mele încît amîndouă nu au cum coexista în mine. Una o nega pe cealaltă. Și-mi era dor de mine cea veche, iar eu cea nouă îmi era străină chiar și mie și nici nu-mi prea plăcea. Cea veche era puternică și sigură pe sine, cea nouă, ezitantă și confuză. Prima voia înapoi în România, unde se plia ca ultima piesă de puzzle lipsă, iar cealaltă-n mod surprinzător voia viața cea nouă care era în lucru și-o și deprima. Și cum nu reușeam să le împac sau să aleg între ele, nu mă simțeam cu adevărat nici una, nici cealaltă și nu eram acasă nicăieri. Însă, cu timpul, am descoperit că acasă nu e un loc, ci o simțire, și nu-i un dat, ci e ceva ce poți crea. Și că deși nu poți fi în două locuri în același timp, asta nu cere neapărat o diviziune interioară și un sentiment constant de despărțire. Nu trebuie să alegi, poți fi acasă-n două locuri și asta e o formă de împlinire.
Retrospectiv, experiența necunoscutului și a incertitudinii migrării e un cutremur care, paradoxal, te construiește. Și poți alege să te atașezi de un sentiment de pierdere și alienare sau poți să explorezi și să descoperi din ce ești făcut și cine ești ca om. Cu timpul, vezi că, deși nu ții strîns de el, trecutul nu dispare. E tot al tău, aceeași geografie și încă una nouă care te transformă și te face mare. Plecarea este o șansă de a vedea cît de departe poți să sari fără să îți pierzi de tot echilibrul, care-ți sînt limitele și fricile – un exercițiu de curaj și de determinare.
Probabil că nici o experiență nu e mai confrontațională la nivel de sine decît nevoia de ajustare într-o altă societate. E o provocare de lungă durată, în care afli lucruri noi și pierzi iluzii și atașamente inutile. În schimb, capeți o înțelegere mai adîncă a naturii umane și a nevoii instinctive de a aparține. În contact cu altă cultură, multe condiționări inconștiente care te sufocau fără să știi, dar pe care le cărai cu tine se destramă și apar alternative și experiențe noi, neașteptate. În paralel, luînd distanță, te întorci în lumea pe care ai lăsat-o în urmă cu un alt fel de empatie. Ochii care nu se văd, din fericire, nu se uită. Și poți vedea ce ai primit de-acolo mai clar și mai profund. Distanța are un efect de limpezire, iar magia dezrădăcinării e că, atunci cînd conflictul interior dispare, descoperi că ești tare liber și că poți să ții de-o lume mult mai mare. Una în care trecutul și prezentul tău se unesc într-o poveste coerentă și o nouă identitate. Iar asta nu e un compromis, ci o reinventare.
Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.
