O radiografie emoțională a imigrării

Publicat în Dilema Veche nr. 842 din 9 - 15 aprilie 2020
O radiografie emoțională a imigrării jpeg

Un compromis e un termen cu trei niveluri de înțeles. În forma sa de bază, un compromis e o negociere, atunci cînd vrei să ajungi la o înțelegere cu cineva sau legat de ceva. Apoi există acel tip de compromis ca diminuare, care implică o coborîre a ștachetei și a valorilor individuale. Neproblematic. Însă, cu un pas mai jos, stă un pericol în acea formă a compromisului care nu ține de ceva ce-ai vrea să faci, ci de o greșeală. Ți-ai coborît ștacheta prea jos, și-odată cu ea ți-ai pierdut onoarea și credibilitatea. E ca și cum ai trecut pe linia moartă în ochii tăi sau ai celorlalți. Deci cine ești și cine mai poți fi acum?

La început, viața în străinătate e confuză și e o nostalgie, iar cine ești – o narațiune la trecut. Teama de compromis ține de un instinct de supraviețuire identitară. Nu aparții, nu știi logica vieții curente, iar trecutul tău e relevant doar pentru tine în noul loc și nu știi cine ai mai fi dacă te-ai pierde de acel trecut. Imigrația e o ruptură bruscă din fluiditatea vieții cunoscute în care funcționezi firesc. Acasă nu e doar un loc în care nu mai ești, ci o lume întreagă dispărută. Locul în care te-ai format – și pe care îl numești acasă – îți definește geografia interioară, prin care în mod inconștient te recunoști pe tine sau ceva din tine în tot ce-i în jur. O viață nouă într-o țară nouă vine cu o hartă nouă pentru care n-ai compasul. Și, temporar, asta poate fi o aventură transformată în tragedie. Iar temporarul deseori durează mult prea mult.

Imigrarea e și un cumul de interacțiuni stîngace. Neînțelegerea celor din jur față de ce ți se întîmplă e o formă de alienare. Cei lăsați în urmă vor să te înțeleagă, dar prin ce treci e pentru ei intangibil, așa că proiectează în tine ori idealul unei vieți extrem de bune în afară, ori o ruptură melodramatică de origini. De cealaltă parte, cei din țara nouă nu te înțeleg pentru că nu aveți un trecut împărtășit și aproape nici un numitor comun. Iar tu ești divizat, într-un punct din care dacă uiți prea mult din ce erai te pierzi pe tine, iar dacă nu uiți mai deloc te închizi la ce-i în jur.

Am plecat din România la 24 de ani și acuși am 36. Cînd mă uit la fotografii cu mine de dinainte de plecare, le simt atît de îndepărtate, că în ele ar putea la fel de bine fi altcineva. Dar încă am păstrat un sentiment difuz și foarte intim al acelor vremuri și al fetei pe care o văd în poze și care eram. O nostalgie a unei lumi pe care-aș vrea să pot s-o locuiesc încă o dată, deși eu, cea de acum, și ea, din poze, nu mai avem prea multe lucruri în comun. O văd și știu că ea sînt eu. Țin minte cum era și fragmente din ceea ce gîndea. Dar experiența de a fi acea fată și-a pierdut coordonatele imediate care o făceau reală. Ce o făcea să fie ea este că rezulta dintr-un trecut trăit în acea lume. Dar știu că faptul că acea fată a decis să lase lumea ei în urmă a făcut posibil ca eu să fiu cea care sînt acum.

Cînd începi o viață nouă într-o țară, pentru o vreme identitatea de ,,străin” e tot ce simți și involuntar mai tot ce proiectezi în jur. Viața în mijlocul căreia te afli, fizic, e ca un film în care ți-ai dorit să fii, dar din care încă nu faci parte complet și în care pare că scena în care apare personajul tău încă n-a început. Și cum ceilalți nu te știu și nu te pot încorpora în fluxul lor comun, te întreabă repetat de unde ești și cine ești, o oportunitate etern repetitivă de a te defini iar prin trecut.

Acum cîțiva ani, m-a contactat o fotografă olandeză și mi-a cerut să particip la proiectul ei pentru care aduna o sumă de portrete ale imigranților români, alături de povestea lor. Mi-a zis că încearcă să surprindă ceva din gîndurile lor de început, cînd erau plini de vise. Însă imaginea imigrantului cu un vis e pentru mine o ficțiune și o simplificare mistificatoare. Ce definește o plecare nu sînt visele – care, desigur, pot să fie –, ci dubiul și o criză identitară.

O încercare prelungită de a reconcilia în tine decizia de a abandona trecutul cu prezentul nou și static. O zbatere și o căutare a felului cum poți să fii altcineva cînd, în esență, poți să fii doar tu.

Pentru mult timp, eu am simțit că Olanda și România sînt două lumi care trezesc două versiuni atît de diferite ale mele încît amîndouă nu au cum coexista în mine. Una o nega pe cealaltă. Și-mi era dor de mine cea veche, iar eu cea nouă îmi era străină chiar și mie și nici nu-mi prea plăcea. Cea veche era puternică și sigură pe sine, cea nouă, ezitantă și confuză. Prima voia înapoi în România, unde se plia ca ultima piesă de puzzle lipsă, iar cealaltă-n mod surprinzător voia viața cea nouă care era în lucru și-o și deprima. Și cum nu reușeam să le împac sau să aleg între ele, nu mă simțeam cu adevărat nici una, nici cealaltă și nu eram acasă nicăieri. Însă, cu timpul, am descoperit că acasă nu e un loc, ci o simțire, și nu-i un dat, ci e ceva ce poți crea. Și că deși nu poți fi în două locuri în același timp, asta nu cere neapărat o diviziune interioară și un sentiment constant de despărțire. Nu trebuie să alegi, poți fi acasă-n două locuri și asta e o formă de împlinire.

Retrospectiv, experiența necunoscutului și a incertitudinii migrării e un cutremur care, paradoxal, te construiește. Și poți alege să te atașezi de un sentiment de pierdere și alienare sau poți să explorezi și să descoperi din ce ești făcut și cine ești ca om. Cu timpul, vezi că, deși nu ții strîns de el, trecutul nu dispare. E tot al tău, aceeași geografie și încă una nouă care te transformă și te face mare. Plecarea este o șansă de a vedea cît de departe poți să sari fără să îți pierzi de tot echilibrul, care-ți sînt limitele și fricile – un exercițiu de curaj și de determinare.

Probabil că nici o experiență nu e mai confrontațională la nivel de sine decît nevoia de ajustare într-o altă societate. E o provocare de lungă durată, în care afli lucruri noi și pierzi iluzii și atașamente inutile. În schimb, capeți o înțelegere mai adîncă a naturii umane și a nevoii instinctive de a aparține. În contact cu altă cultură, multe condiționări inconștiente care te sufocau fără să știi, dar pe care le cărai cu tine se destramă și apar alternative și experiențe noi, neașteptate. În paralel, luînd distanță, te întorci în lumea pe care ai lăsat-o în urmă cu un alt fel de empatie. Ochii care nu se văd, din fericire, nu se uită. Și poți vedea ce ai primit de-acolo mai clar și mai profund. Distanța are un efect de limpezire, iar magia dezrădăcinării e că, atunci cînd conflictul interior dispare, descoperi că ești tare liber și că poți să ții de-o lume mult mai mare. Una în care trecutul și prezentul tău se unesc într-o poveste coerentă și o nouă identitate. Iar asta nu e un compromis, ci o reinventare.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă free­lancer.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Avertizări de caniculă şi vijelii pentru toată ţara. Unde se vor înregistra fenomene extreme: harta regiunilor afectate
Avertizări de Cod Portocaliu şi Cod Galben de ploi torenţiale, vijelii şi grindină au fost emise marţi, 5 iulie, pentru mai multe judeţe din ţară.
image
Atacul rechinilor. Ce spun biologii marini despre cazul turistei românce ucise în Marea Roşie a Egiptului
Periodic, rechinii atacă turiştii în Marea Roşie. Ultima victimă este o româncă de 40 de ani din Suceava. Aceasta nu a avut nicio şansă în faţa Marelui Alb care la doar 600 de metri distanţă mai ucisese o turistă din Austria.
image
Cum se vor impozita imobilele şi care este baza de calcul pentru contribuţiile la pensii şi sănătate
Modificările Codului Fiscal prevăd, printre altele, şi modificări ale modului de calcul pentru plata imobilelor, dar şi a bazei de calcul pentru contribuţiile la sănătate şi pensii.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.