Prin anii ’90, toate vacanțele în țări străine mi se păreau ceva de-a dreptul miraculos. Parcă primisem cadou posibilitatea de a vizita camera comorilor, pînă atunci interzisă de comuniști. Cînd am descoperit că putem merge și cu mașina, pe cont propriu, într-o țară ca Grecia, ni s-a părut culmea fericirii. Țin minte cum i-am cotrobăit timp de două săptămîni toate ungherele, cu mașina și cu cortul, plecînd din România cu doar 500 de dolari (pe vremea aia euro nu exista). Campam în campinguri care ni se păreau extrem de civilizate și mîncam lucruri ieftine de pe la supermarket-uri. Încă îmi amintesc o cină de lîngă Kalambaka, într-un camping în care ne instalaserăm cortul sub niște nuci. Adunaserăm nucile căzute pe jos și le-am fript pe o tăviță de aluminiu la flacăra micuței butelii de campanie. Cum aveam alături și o sticlă de vin roșu care, țin și astăzi minte, se numea Apelia, nu ne-a mai trebuit nimic altceva. Altădată, în aceeași excursie, într-un camping de pe malul mării, sub Olimp, într-o seară cu ploaie, stăteam sub streașina unui bungalow și mîncam dintr-o conservă de mazăre. Pe cer erau niște nori întunecoși și foarte joși, dar încă ceva din lumina zilei se întrevedea între ei și mare, ca într-un tablou de Ruisdael.

Vreo trei ani mai tîrziu eram în Turcia, cu un Mercedes mare și comod. Părea că ni se schimbaseră standardele, dar mașina ne fusese împrumutată de cineva și noi eram aproape la fel de atenți la cheltuieli. Nu parcam niciodată în fața hotelului sau a localului pe care-l vizam, ferindu-ne să creăm așteptări nefondate din partea recepționerilor sau a chelnerilor. Cu toate astea, ne simțeam grozav, liberi și într-o vacanță de-a dreptul perfectă. Ne-am ales hotelul din Kușadasî la fața locului, fără rezervări anterioare prin vreo agenție sau prin Internet (care abia dacă începuse să funcționeze). Era dincolo de tot ce ne puteam închipui, o grădină a raiului cu leandri, măslini bătrîni, rodii și rîuleț interior, cu terenuri de tenis, mese de biliard și bolte de viță, cu viluțe separate risipite ici-colo, avînd tot confortul, cu piscină și plajă la mare rezervată, cu nisip. Aveam demipensiune, iar mesele de seară erau de-a dreptul fabuloase. Cînd turcii îți pun la bufetul suedez tot ce au ei mai bun, poți pur și simplu să mori. Decorul era și el de vis. De acolo, într-o zi am mers la Fethye și la Oludeniz, cu a sa incredibilă lagună albastră, unde am văzut pentru prima dată paturi cu baldachin instalate pe plajă. De pe munții stîncoși de deasupra zburau parapante cu turiști curajoși. O feerie. M-am gîndit atunci că mai mult nu se poate.

Am intrat într-un local din Fethye pe care scria „Yacht Club“. Pe atunci asta mi se părea o simplă etichetă, nu mă gîndeam neapărat că locul are ceva de-a face cu indivizii care făceau yachting. Înăuntru i-am ascultat pe niște nemți care vorbeau cu alții în engleză. Aveau pantaloni albi, fini și niște tricouri moi, de o calitate cum nu mai văzusem, beau o sticlă de whisky cum nu mai văzusem și povesteau că plecaseră în luna mai din Hamburg. Era septembrie și ei ajunseseră în estul Mediteranei mergînd, bineînțeles, pe mare, cu yachtul și vizitînd porturi din Marea Britanie, Spania, Franța, Italia etc. Peste tot trăseseră probabil la același gen de hotel cu eticheta „Yacht Club“, unde noi abia dacă ne-am permis o cafea. Yachtmeni bogați a căror ambarcațiune era legată undeva la pontonul din apropiere, care dintre ele o fi fost nu știu, dar erau niște adevărate corăbii. Atunci m-a fulgerat gîndul că există idealuri și idealuri.

Foto: flickr