Los Elegantes de Las Fierbinți

Cînd îți propune Dilema veche să scrii despre eleganță în politica românească și tu accepți, procesul „creativ“ începe cu o acută fază de negare: refuzi să admiți că nu ai despre ce să scrii. Sigur, nu ai asociat niciodată eleganța cu ceva, orice, din politichia carpato-danubiano-pontică, dar asta nu e decît vina ta, ești un cinic, un gropar al cetățenilor cu carnet de partid care au mai avut și ghinionul să capete o demnitate, o dregătorie, o sinecură, un post, un locșor într-un comitet sau comiție. Așa că mai scormonești, mai cercetezi, întorci amintirile pe toate fețele, apelezi la motorul (de căutare al) tuturor lucrurilor, invoci piatra filosofală, zen-ul, străbunii. Memoria îți face, la răstimpuri, cîte o propunere: ba Năstase – eruditul, finul, diplomatul (serios?! ăla cu numărătoarea ouălor? aha, mersi, în vreo 15 ani, din germenii rafinamentului năstasian s-a născut, a crescut și s-a maturizat deplin politica foto-anală a lui Șerban Nicolae), ba Mona Muscă – delicata, echilibrata, culturala (OK, și unde e acum doamna?) ori Patriciu – businessman-ul luminat (right, tipul ăla care, printre accese de grandomanie, reușea să facă și ceva mecenat, dar politică numai din culise și la nivel mic.ro) sau Coposu – „Seniorul“ (în fapt, un martir la umbra bătrîneții căruia nu a crescut, politic, mai nimic, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – charismei aproape hipnotice).

Dar eleganța trebuie să fie un model. Dacă nu urmat, măcar admirat pe termen lung. Or, nici unul din cei de mai sus, în pofida bunului-gust pe care-l afișau uneori ca persoane publice, nu a produs nici măcar epigoni. Cel mai de succes discipol al lui Adrian Năstase, de pildă, este Victor Ponta, un obraznic cu patalama de plagiator. Ceva mai discret în insolență, ucenicul Titus Corlățean și-a dat măsura ineleganței în 2014 cînd, ca ministru de Externe al lui Ponta, le-a restrîns dreptul la vot unor sute de mii de români din diaspora. Al treilea apostol al lui Năstase, Bogdan Aurescu, a preferat o carieră de funcționar diplomatic, fără implicare politică.

Cînd vine vorba despre urmașii partidelor istorice, probabil „seniorul“ Coposu se răsucește în mormînt (de fiecare dată cînd exoticul Aurelian Pavelescu mai ștampilează vreun document care poartă antetul PNȚCD). În tandem, poate, cu cel mai distins politician post-comunism, Ion Rațiu. O figură publică ce, la drept vorbind, nu mai avea în comun cu România, în anii ’90, decît numele transilvănean. Un nume cu o istorie de aproape șapte secole, desăvîrșită de o jumătate de veac în Regatul Unit (în ’43, Rațiu absolvea studii de economie la Cambridge). Azi, însă, papionul englezesc al lui Ion Rațiu este o instituție civică considerată cum nu se poate mai desuetă și mai inutilă de către politrucii momentului.

Și atunci am înțeles: lucram cu o definiție complet greșită (depășită?) a eleganței. De fapt, în microcosmul electoral Las Fierbinți de pe insula noastră de latinitate dintr-o mare slavă, modelul eleganței politice nu poate pendula decît între personaje moromețiene și președinți de CAP (iar umbra lui Liviu Dragnea la Palatul Victoria confirmă, fără rest, acest model socio-politic, chiar și la aproape 30 de ani de la dispariția CAP-urilor).

Acum îmi era cu mult mai clar: în prima decadă de după ’90, sfînta treime a rafinamentului politic pentru alegătorul român a fost compusă din Ion Iliescu, Petre Roman și Corneliu Vadim Tudor. Am asistat, la începutul anilor ’90, la o scenă de delir mistic în grup provocat de președintele Ion Iliescu unei comunități dintr-un mic oraș moldovean în care fostul tovarăș descinsese cu nu știu ce prilej. Celebrul zîmbet îi flutura, agățat de urechi, lui nea Nelu (care, era lege, cînd apărea, soarele răsărea) și declanșa spasme în electoratul feminin de 30-40 de ani, fascinat de promisiunea unui comunism cu față umană, măi, dragă, în care fabricile și uzinele să funcționeze mai departe, dar zahărul și uleiul să nu fie doar pe cartelă, iar căldura și curentul electric să nu se mai „ia“ așa des, și nea Nelu zîmbea laaarg și primea flori și strîngea mîini și mulțumea, și apoi a fost și mai politicos, chiar și cu bărbații, deși ei erau murdari și violenți și aveau bîte și căști, dar el, domnu’ președinte, a văzut ce era mai bun în ei cînd le-a zis așa: „Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică. Deci, vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sînteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Şi de astă dată aţi demonstrat cît de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi cu o dăruire exemplară v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toţi cei de bine, care doresc progresul societăţii româneşti. Vreau să vă mulţumesc, deci, pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-aţi demonstrat în aceste zile.“

Și Petrică Roman zîmbea la fel de larg în acele zile, un tip de bine și el, ca și nea Nelu. Neconflictual, nu făcea gît (ca alții, de la Penețeu, la care se găsiseră droguri și mașini de scris), poate pentru că nici nu prea avea, dar, ce paradox, puloverul roșu la baza gîtului electriza fetele de la APACA, pe cele care, firește, nu voiau nici lei, nici valută, ci doar Petrică să fie elegant cu ele. Și el chiar era elegant, uneori în mai multe limbi de circulație internațională, chiar dacă de lemn toate.

Tripticul era completat, natural și fericit, de Corneliu Vadim Tudor, un extremist a cărui incontinență verbală prolixă reprezenta o culme a rafinamentului oral pentru anesteziatul și angoasatul alegător de după ’89. În aceeași măsură, poeme șchioape de propagandă (ca următorul, închinat lui Nicolae Ceaușescu: „Acum, la prăznuirea acestei vieţi bogate / În faţa ta, părinte, mă-nfăţişez şi zic / Slăvite-ţi fie fiinţa şi setea de dreptate, / Tu, ce te dărui ţării şi nu îi ceri nimic /Aş fi dorit, fireşte, să laud în tăcere / Făptura ta turnată-n bronz roman şi dac – / Dar epoca e aspră şi cugetul îmi cere / Să ies din contemplare, să ar şi să nu tac“) și odioase insulte cu pretenție de pamflet (ca aceea tipărită în 1993 sub faimoasa semnătură Alcibiade: „Se pare că şerpoaica Doina Cornea a fost posedată sălbatic, sub statuia lui Matei Corvin, de dictatorii Vadim şi Funar“) le apăreau fanilor ca mostre de transfigurare genială a unor sentimente universal valabile în acte de eleganță artistică.

Prin comparație cu marii înaintași nouăzeciști, ultimii doi mari rafinați ai politicii noastre sînt doar demoazele nedemne de atleții eleganței, bieți impostori fără anvergură, niște spectre tolerate în viața publică. Totuși, pentru fanii sub acoperire ai urmașilor politici ai tripletei Iliescu – Roman – Vadim, cei doi s-au dovedit o metisare salvatoare: dețineau obraz suficient de gros încît să fie niște aparatcici de nădejde – pe modelul iliescian patentat, cel al disidentului pragmatic –, dar și un oarecare ștaif, care să-i scoată din zona brutelor disciplinate de partid și să-i transforme în niște individualități răzgîiate. Deloc întîmplător, ambele figuri au făcut alianțe cu socialiștii: mai întîi Crin Antonescu, acest Cicero cu coamă optzecistă al liberalilor, apoi Călin Popescu Tăriceanu, bon viveur-ul care nu a știut ce să colecționeze mai abitir – mașini sau soții? Chiar și azi, există unii care melancolizează după discursurile lui Crin sau încă îl consideră pe Tăriceanu întruparea liberalismului cu etichetă de parcă Brătienii s-ar ocupa, de dincolo, cu metempsihoza și au ales – drept sedii temporare pentru sufletele lor – trupușoarele anterior pomeniților.

Gata, finis coronat opus! Dilema veche, sper că cititorii tăi sînt acum pe deplin epifanizați în chestiunea lui arbiter elegantiarum Dacorum. 

Cătălin Prisacariu este redactor-șef adjunct la Newsweek România.