Iubim Occidentul, dar îi urîm regulile
De ce există un așa-numit „discurs antioccidental“ în România? Cine sînt ideologii? Cine sînt promotorii? Care este scopul difuzării acestui discurs? Cum funcționează mecanismul creării, diseminării și culegerii roadelor acestor mesaje? Cîteva teze serioase de doctorat pe subiect ar da niște răspunsuri fundamentate științific care ar putea surprinde fenomenul mai ales sociologic: cum sînt afectați receptorii acestui discurs de concepțiile, ideile, argumentele care le sînt prezentate? Și cine și cîți sînt acești receptori? Unde trăiesc ei, la țară, la oraș, în ce regiuni ale patriei, ce studii au, ce venituri? Și tot așa.
Pînă să se cerceteze chestiunea academic, însă, fie și o pagină (cea de față) poate să încerce niște răspunsuri. Și nu chiar singură, ci împreună cu o monitorizare extinsă a acestui tip de discurs în media românești în ultimul an. O monitorizare zilnică (și care continuă pînă în primăvara anului viitor) a celor mai relevante canale media din România și Bulgaria, prestată de către jurnaliști angrenați într‑un proiect al Asociației LINX (asociație fondată de către Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație).
Mai spectaculos, trebuie spus din capul locului, este mecanismul de răspîndire a mesajelor antieuropene și antiamericane la București (spre deosebire de Sofia, unde piața media este mai degrabă închisă, iar presiunile economice – deși, poate, greu de crezut – mult mai mari decît în România), și la acesta mă voi referi în special.
În peisajul public românesc, iliberalismul – în forma care a luat Ungaria ostatică, de pildă – nu există. În afară de niște închipuiți cărora le vin ridicol tricourile inscripționate cu MAGA și de niște naționaliști pășuniști de mică spre meschină anvergură, suveraniștii români sînt niște personaje derizorii. Iar politicianul român, de la pașopt încoace, este occidental, cel puțin în acte oficiale: pînă și tovarășul Ion Iliescu, disidentul de la Editura Tehnică, a lucrat cot la cot, de la Cotroceni, cu alt fost tovarăș, Adrian Năstase de la Palatul Victoria, să introducă România și în NATO, și în UE. Sigur că, pe patul de moarte, tovarășul Iliescu va îngîna un imn sovietic pe post de rămas-bun, iar tovarășul Năstase va vrea să fie înmormîntat în zidul Kremlinului, dar cît au deținut puterea au jucat, în momentele strategice esențiale, pentru echipa din partea cealaltă a Cortinei de Fier.
Cum au ajuns, totuși, temele impuse de același tovarăș Ion Iliescu în anii ’90 (nu ne vindem țara, străinii sînt răi și vor să ne conducă, amestecul din afară e un atentat la suveranitate etc.) virulent actuale 25 de ani mai tîrziu? Să dăm Cezarului ce e al Cezarului: trendsetter-ul a fost Victor Viorel Ponta și al lui slogan electoral din campania pentru prezidențiale de acum cinci ani, „Mîndri că sîntem români!“. Ideea demonizării străinului (care, în ecuația pontiană, era contracandidatul sas Klaus Iohannis), în mod direct, cît și indirect, prin glorificarea naționalismului de paradă, avea sens în războiul electoral și, mai ales, făcea apel la naționalismul acum latent (insuflat de decenii de propagandă ceaușistă) al unor alegători de peste 50 de ani.
„Îndrăznește să crezi în România!“, sloganul campaniei social-democrate pentru alegerile parlamentare din 2016, a continuat aceeași linie ideologică naționalistă, suveranistă. Tușele de culoare, însă, au fost aduse de Liviu Dragnea, Lia Olguța Vasilescu, Șerban Nicolae, Petre Daea, Liviu Pop și toți ceilalți abia după cîștigarea alegerilor și mai ales în contextul unei frustrări teribile a președintelui PSD căruia tocmai i se refuzase poziția de premier în virtutea unei prevederi legale care interzicea unui condamnat să ocupe o poziție în Cabinet. Or, cu condamnarea cu suspendare în dosarul referendumului de demitere a președintelui din 2012, Dragnea nu putea decît să privească de pe margine cum un subordonat politic conducea Executivul. Frustrarea s-a transformat în disperare odată cu apariția dosarului cunoscut public sub numele „Protecția copilului“, care-i amenința și șansele candidaturii la prezidențiale. Din acel moment, Dragnea a uzat de toate resursele politice, parlamentare și guvernamentale ale partidului pentru a scăpa de dosarul în lucru și, eventual, chiar de condamnarea în primul dosar. Au urmat, în cascadă, tentative de modificare a legislației, atît prin intermediul Cabinetului (așa a apărut faimoasa Ordonanță de Urgență 13), cît și prin cel al Legislativului. Reacțiile politice, civice și diplomatice au fost covîrșitoare: condamnări pe bandă rulantă ale demersurilor de ciuntire a legislației penale din partea ambasadelor occidentale de la București, dar și din partea liderilor europeni și a unor șefi din administrația americană (plus deja intratele în obișnuiță referiri la lupta anticorupție venite direct de la Casa Albă).
Dirijînd politic statul român, Liviu Dragnea i-a folosit instituțiile ca pe adevărate arme în lupta cu dușmanii închipuiți din exterior: pe unii a încercat să-i îmbuneze, pe alții să-i șantajeze, pe unii – și a, și b. Astfel au apărut demersurile de mutare a ambasadei României din Israel, legea resurselor minerale, ordonanța de urgență referitoare la măsuri fiscale. Orice mișcare a liderului PSD a fost dublată de susținere mediatică intensă din partea unui grup de instituții de presă, cele mai vocale fiind Antena 3 (și sateliții Jurnalul și Lumea Justiției), România TV, Evenimentul zilei, Național, Cotidianul, Q Magazine, Sputnik. Fiecare din acestea, însă, vine cu propriile particularități, dar și cu propriile motivații. Cel mai adesea, este vorba despre lupta comună cu magistrații: Dan Voiculescu, mogulul Antenelor, a fost deja condamnat și a și ispășit o treime din pedeapsa de zece ani într-un dosar, apoi a fost eliberat; Sebastian Ghiță, omul care a renunțat formal la proprietatea România TV, este fugar și și-a găsit imunitate la Belgrad, de unde își instruiește avocații să-l reprezinte în dosare penale aflate în diverse stadii; deținătorul Evenimentului zilei este judecat în cîteva dosare pentru diverse acuzații (într-unul a fost achitat, recent, în primă instanță). În cazul celorlalte, diverse forme de cointeresare joacă un rol important (deținătoarea Q Magazine, de exemplu, potrivit unor date publice, a cîștigat contracte pentru diverse servicii cu instituții de stat). Iar Sputnik se întîmplă să fie foarte interesată natural în discursul antioccidental, așa că preia mesajele de înfierare a Vestului conform fișei postului. Summit-ul UE de la Sibiu din mai a.c., de exemplu, a fost exemplar prin campania de manipulări declanșată de Sputnik și susținută de celelalte media citate, așa cum arată proiectul „Pe urmele fake-news“ al revistei Newsweek România.
În medie, Antena 3 și România TV au, în prime time, audiențe de 3-4 puncte de rating, echivalentul a 300.000-400.000 de persoane, dar această audiență crește substanțial cînd au loc evenimente importante. Evenimentul zilei are o audiență zilnică de aproximativ 400.000 de unici în online. Ce înseamnă aceste cifre? La o prezență la vot de 55-60%, de pildă, ies la urne aproximativ zece milioane de alegători. Practic, în acest caz, un punct de rating echivalează cu 1% din totalul celor care aleg să-și exercite dreptul electoral. Așadar, 3-4 puncte de rating pot echivala cu 3-4% din cei care votează. Cumulat, instituțiile de presă enumerate mai sus pot influența, împreună, aproape 10% din electoratul activ, aproximativ un milion de români. Adică un segment enorm de electorat, care poate face diferența între un președinte ales și un perdant sau între partidul care are majoritate și cel care intră în opoziție. Și, cum datele de audiență arată că publicul majoritar al Antenei 3 și al României TV este peste 50 de ani, adică al unui electorat disciplinat, care iese la vot, putem înțelege miza.
O analiză de impact a audienței mai exactă, însă, trebuie să ia în calcul și cifrele care se înregistrează pe rețelele sociale (Facebook, în special), unde o știre este share-uită, citată, comentată, introdusă în grupuri de utilizatori și, astfel, viralizată. Ce este sigur, însă, este că rețelele sociale cresc, și nu scad audiența. Iar cu cît aceasta este mai mare, se produce un efect de avalanșă: manipulările în număr mare reduc masiv posibilitatea ca știrile tratate neutru, echilibrat, să răzbată pînă la cititor. Mission accomplished.
Cătălin Prisacariu este redactor-șef adjunct al Newsweek România.
