Între corpul individual şi corpul colectiv

Privind retrospectiv, ar putea părea evident că dansul este arta cu cel mai mare potenţial de înscriere în sfera semnificaţiilor conceptului do-it-yourself. Dacă în cazul unor activităţi, cărora acesta li se aplică la scară largă, avem de-a face cu o estetizare a unor nevoi de bază (ajunge să menţionăm doar domenii precum fashion design sau arta culinară), dansul este un univers în care sînt vizibile, de la origini, două principii de bază aferente conceptului pus în discuţie: pentru manifestare liberă nu este nevoie de expertiză de specialitate, iar pentru materializarea lui, instrumentul se află la purtător. Dansul este generat prin instinctul care pune corpurile pe orbita unei mişcări cu sens. Primordial, se presupune că orice fiinţă umană are această capacitate.

Odată cu modificările sociale care au introdus dansul în contexte instituţionale, odată cu pătrunderea lui în mediul academic, acest potenţial originar s-a ascuns. Dansul este asociat de acum cu multiple rigori, cu norme de tip estetic sau social, produsele coregrafice sînt rezultatul unor tehnici care uneori frizează politica de castă. E ceva ce nu poţi face neinstruit de specialişti şi, mai ales, e o artă în care nu mai ai la dispoziţie doar mijlocul-cheie, propriul corp.

Modul în care conceptul DIY poate fi extrapolat asupra dansului implică o cercetare istorică, marcată de jaloane evidente, dintre care cele mai importante sînt: reacţia împotriva unor forme proliferante şi alienante de cosumerism în domeniul artelor spectacolului şi ştergerea graniţelor dintre arte, impunerea interdisciplinarităţii ca imperativ al culturii contemporane.

În România, premisele acestui fenomen au apărut după Revoluţia din 1989 (avînd rădăcini în manifestări artistice din perioada interbelică, dar acesta este un subiect care merită, în sine, o atenţie separată). El s-a manifestat ca o reacţie la oligarhia dansului de tip academic şi s-a deschis prin, de acum, posibila colaborare cu Occidentul, dar s-a cristalizat şi a început să prindă profil şi personalitate proprie la începutul anilor 2000.

Apariţia Centrului Naţional al Dansului şi consolidarea rolului său în percepţia tinerilor creatori cu preocupări interdisciplinare conduc la afirmarea a ceea ce putem numi principiul de bază al DIY: asigurarea accesului la producerea de discurs cu sens într-un anumit domeniu, de către autori care nu semnează creaţia în virtutea unei diplome, ci a unui mesaj.

Se constată în peisajul coregrafic românesc o proliferare de solo-uri realizate de artişti (mulţi dintre ei proveniţi din medii culturale, altele decît şcoala de dans) care, prin diverse forme de expunere, exploatează virtualităţile materialului de origine al dansului: propriul corp. Desigur, pot fi invocate şi cauze economice, lipsa unor resurse materiale pentru concretizarea unor produse accesorizate scenografic sau tehnologic.

Avînd în vedere faptul că dansul rămîne, în România, Cenuşăreasa fără bal a artelor, creatorii au, fie că vor, fie că nu, etapa obligatorie de DIY în procesul de elaborare a creaţiilor propuse: tot ce ai sînt propriile tale resurse, corpul tău, mintea ta; asta s-ar putea să rămînă, în absenţa acordării finanţării, singura etapă, în cazul în care artistul se încăpăţînează să scoată la lumină spectacolul.

Aşadar, este extrem de vizibil în lumea dansului de la noi un palier al individualităţii ce poate fi circumscris ariei de sens a conceptului DIY. Mai există, însă, o zonă care începe să devină din ce în ce mai vizibilă, care rezonează perfect cu problematica noastră şi în care se transcende sfera individualităţii corporale.

Corpul colectiv, manifestat public, spontan, generat de o temă, o idee, o cauză este protagonisul fenomenului flashmob. Acest tip de manifestare, cu toate mărcile sale sociale şi politice, cu mesajele sale uneori critice la adresa unor stări de fapt, este fundamentat pe principii de tip DIY.

Participanţii la flashmob nu trebuie să arate o diplomă de specialitate pentru a li se valida mesajul, iar resursele de punere în act ale acestuia sînt exclusiv proprii. În plus, acest corp colectiv, prin spontaneitatea manifestării sale, dă senzaţia unei creaţii din nimic, care apoi se direcţionează către fiecare martor, cu invitaţia nedisimulată: Do It Yourself!

Fiecare martor poate deveni actant, îşi poate asuma mesajul transmis de corpul colectiv, prin resurse accesate pe loc. Prin funcţia sa în viaţa „Cetăţii“, prin activarea aici şi acum a corpurilor individuale, integrabile corpului colectiv, turnate în forma unui mesaj specific, fenomenul de tip flashmob redă dansului semnificaţiile sale primordiale, care conţineau, avant la lettre, pîrghiile ce au generat, după un lanţ de cauze istorice, imperativul DIY.

Nu am nominalizat pe nimeni în aceste rînduri. Am încercat conturarea unei schiţe de diagnoză în care, pe traseul dintre corpul individual şi corpul colectiv, în pendularea dintre regimul lor artistic şi cel al politicilor în care sînt integrate, devin vizibile funcţiile conceptului DIY.

Gina Şerbănescu este critic de artele spectacolului.

Foto: Brînduşa Iacob, FlashMob Romania