Între compromis mass-media și mișmaș-media

20 de ani. Student. Nu contează că faci un drum de noapte cu trenul pînă la Biblioteca Națională din București ca să obții ISSN-ul aproape fetișizat, nu are nici un fel de importanță că minicasetele pentru reportofon și bateriile sînt din banii tăi (două milioane de lei lunar – da, sîntem încă în epoca multelor zerouri pe bancnote – , dublu față de milionul lunar al bursei de merit), nici nu clipești cînd trebuie să transcrii ore cu scriitori, profesori universitari, artiști, înghesuit între cursuri, seminarii și bibliotecă. O dată pe lună, însă, la chioșcurile de presă din orașul universitar, ai șansa să zărești coperta I sub care ai adunat toate astea. Pentru tine e suficient. Nu și pentru micul și ambițiosul patron de provincie care (îți spune un poet matur, cu editură și contacte) a depus cereri de finanțare a publicației la consilii locale din județ, însoțite de bugete fantasmagorice. Și cum o să dea la literații și universitarii care-ți dau chiar și texte, uneori, nu doar interviuri, gratuit, să afle că tu ai un salariu de cîteva zeci de MILIOANE pe lună? Nu apuci să afli răspunsul, patronul îți cere să publici texte școlare (dau bine la primari, sînt de la elevii din municipiu), apoi te amenință cu poliția și cu un proces dacă nu-i înapoiezi casetele cu interviuri. Te panichezi, dar nu-i dai nimic, pleci. Așa se încheie prima ta experiență în presă. 

22 de ani. Încă student. Restanțe multe. Mai multe decît ai vrea să numeri. Reporter full time. Cînd mare parte din presa națională este sub ciubota baronului de Cornu, ziarul tău local îți dă mînă liberă să investighezi (împreună cu un șef nu cu mulți ani peste ai tăi) afacerile de milioane ale stăpînului absolut al Căilor Ferate Române. Ajungi inclusiv la casa din Bucovina a omului, un domeniu impresionant, cu sere enorme ticsite de plante exotice înfloritoare în plină iarnă printre obcini. Vi se publică un text. Apoi al doilea. Al treilea. Apoi vine nota de plată: mai multe texte ar însemna mai puțină publicitate. Pentru că firmele care dau publicitate iau și contracte ceferiste. Sau nu mai iau, a spus stăpînul, dacă textele continuă să apară. Pleci și de aici, după o vreme.

29 de ani. Au trecut șase ani de cînd ți-ai luat diploma de licență. Șef de secție la un ilustru săptămînal. Mogulul are planuri politice. Vizibile din afara galaxiei la televiziunea de știri pe care o deține. Nu e de ajuns, tot trustul trebuie să se alinieze scopului suprem. Se fac liste cu politicieni care trebuie promovați sau care, dimpotrivă, trebuie îngropați. Un mercurial circulă neoficial prin redacțiile trustului. Telefoanele sună des. Se spun vorbe grele, se invocă sfinți, se cere loialitate față de mogul. Pleci din nou. De data asta, nu singur și nu în tăcere. E un scandal public. Redacția s-a rupt. Apoi apar stenogramele în care se vede cum mogulul cere disciplină și fidelitate militare, iar șeful plătit cu vreo 10.000 de euro lunar nici nu stă, nici nu fuge, ci se împiedică. Vreo zece ani mai tîrziu, același șef, în lipsa fostului mogul aflat la închisoare, s-a împiedicat în cîteva sute de mii de euro ale unui partid politic.

32 de ani. Reușești să faci o emisiune săptămînală de investigații vreo trei luni la o televiziune de știri. Contractul, semnat pe un an, se întrerupe. Nu se reia niciodată. Ar fi și greu: spațiul de emisie e luat ostatic de un comando pestriț de ghicitoare, horoscopiști, artiști populari și maneliști și mai populari, cititori și cititoare de prompter, burdușit cu un cocktail letal de click bait și fake news alarmiste. Mogulul nu se simte prea bine nici el.

32 de ani. După o lună de talk-show zilnic în prime time la canalul de știri al televiziunii publice, în care prinzi schimbarea de guvernare și o amenințare în direct de la un proaspăt venit la putere, emisiunea dispare de pe post. La nici două săptămîni, se închide postul cu totul. Rămîn, însă, în televiziunea publică, ca angajați cu normă întreagă și salariul plătit la timp, foști consilieri de oameni politici (unii dintre ei detașați niște ani de zile prin nesfîrșite vacanțe diplomatice în lumea largă), oameni pe care nu-i vede nimeni niciodată la serviciu, realizatori de emisiuni cu audiență zero ș.a. Reacțiile la închiderea canalului public de știri sînt anemice, ideea rămîne îngropată și fără șanse de înviere. De la cîteva contracte de colaborare pe sume mici (cîteva mii de lei lunar) încheiate pentru funcționarea postului public de știri, azi s-a ajuns la contracte de mii de euro lunar doar pentru invitații unui talk-show al principalului canal al televiziunii publice și de zeci de mii de lei pentru moderator (conform dezvăluirilor de presă, televiziunea publică fiind complet opacă în a-și prezenta cheltuielile din bani publici).

35 de ani. După doi ani și jumătate de talk-show zilnic la o televiziune privată de știri, într-o sîmbătă oarecare te sună patronul, personal, să-ți spună să „nu mai vii de luni”, dar să vă vedeți „marți, miercuri la o discuție”. Nu te mai duci deloc, sigur nu și-a schimbat discursul după doi ani și jumătate în care a încercat să te doteze cu frîne hidraulice pe care să apeși în fața unor subiecte, cum a văzut el în tinerețe la depoul în care lucra. Între timp, te înjură într-o tristă emisiune de seară de la televiziunea patronului un tip care crede că are umor. Alții de pe acolo, jurnaliști cu emisiuni în prime time, te înjură pe blog-uri și rețele sociale. Apoi se mută la posturi de radio care plătesc mult mai bine și se dau simpatici dimineața. Patronul (cel executiv) e în continuare pe baricade, ba chiar face și profit. Măcar săptămînal, colegul de acționariat e în live și-și expune înțelepciunea culeasă direct din subsolurile Internetului, unde e mult praf. Praful dăunează grav sănătății.

37 de ani. După un an și jumătate fără slujbă (poți publica orice la tine pe blog și chiar în unele publicații, dar gratuit, nu vrea nimeni să te jignească cu bani; chiar așa, pînă la urmă, doar nu te-ai născut ca să plătești facturi, ci ca să servești interesul public, nu?) și un an și un pic angajat la un cotidian, pleci cu aproape toată echipa după ce patronul insistă să aibă ultimul cuvînt în agenda editorială. Problema e că agenda lui editorială are prea mare legătură cu cea proprie penală (o astfel de abordare nu l-a ajutat prea tare pe un alt mogul, fost turnător la Securitate – nu, nu ăla care avea și săptămînalul ilustru, ci altul, dar e drept că, din perspectiva asta, nu există nici o diferență între ei). Deja devine cu totul plictisitor: ei, mogulii, insistă să dețină presă ca să facă jocuri (politice, de afaceri, în Justiție etc.), tu și alții ca tine insistați să ajungeți din nou și din nou șomeri (tehnic, nici măcar șomeri, ci pur și simplu fără serviciu).

40 de ani. Perla coronei (pun intended) după două decenii de presă: stai acasă. Nu știi pînă cînd. E stare de urgență. Ca în orice distopie care se respectă, o galerie de personaje apocaliptice au pus stăpînire pe comunicare. Unii prin lege, precum ăia din Guvern, alții doar cutumiar. Adică s-au obișnuit să aibă tot timpul ceva de spus. Unul care pare adus de la Madame Tussauds, o franciză locală, nu foarte reușită, opinează că e nevoie de un ajutor de la stat pentru presă. Ce e drept, el ar trebui să știe cît de utilă e operațiunea, a beneficiat de asta indirect, ani în șir, prin firma care făcea consultanță pe bani publici. Timp în care, desigur, era (și) jurnalist. Alții, un soi de secte ale jurnalismului „imparțial”, predică o dată pe lună cîte ceva pe o temă oarecare (dar, musai, oarecare cu muci și lacrimi, că doar nu o să publice prea multă informație, asta poate speria donatorii, sponsorii și hipsterii). Nu au timp de jurnalism foarte des, totuși, cea mai mare parte din timp le e mîncată ba de fund raising, ba de promovare pe rețele sociale, ba de încheiat contracte cu multinaționale. Totul imparțial. O a treia categorie e a ălora pentru care jurnalismul e o tîmpenie în orice situație, meme-le de pe Internet îți asigură cunoașterea esențială. Dar nu mai plec nicăieri. Stau acasă.

P.S. Nu se mai poate vorbi de nici un fel de compromis în presa română, aflată, în proporție masivă, la stadiul de reportofon: nu e bine nici măcar cînd înregistrează corect (pentru că nu pune în context), darmite cînd distorsionează. Or, ca să faci un compromis, trebuie să mediezi între ceva și altceva, să înțelegi care e norma și unde apare anomalia. Să înțelegi tu, patronule, mogulule, investitorule. Dar și tu, plătitorule de publicitate.

Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.