„Încrederea e măcinată de impresia prea bună pe care o avem despre noi înșine“ - interviu cu profesorul și politologul Cristian PREDA
Cît de justificată credeți că e prezumția potrivit căreia, în politica din România, sînt foarte mulți oameni corupți și necinstiți (sau că politica e lucru’ dracului – cum spune o expresie populară)?
E o prezumție veche. Și-n secolul al XIX-lea, și-n prima parte a celui trecut se spunea acest lucru la fel de frecvent ca și azi. Doar în comunism retorica publică afirma că necinstea și corupția sînt exclusiv la alții – în America imperialistă, în Vestul capitalist etc. –, asumînd că regimul totalitar era onest și just. Ce deosebește prezentul de epocile anterioare e faptul că acum corupția este cercetată și condamnată mult mai sever ca înainte de 1989.
Ați avut colegi de partid sau de Parlament pe care i-ați suspectat de diverse interese nelegitime? Cum v-ați purtat cu ei, cum ați colaborat cu ei?
Da, sigur. Era inevitabil să am astfel de colegi, fiindcă nu există partid fără suspecți de corupție. Ce-am făcut? Pe colegii de partid – care erau chiar la guvern, atunci cînd am aderat eu la PDL – i-am criticat public, atrăgîndu-mi astfel foarte multe reproșuri, pentru lipsă de solidaritate. La un moment dat, am propus să ne despărțim de cei 200 de primari asupra cărora planau suspiciuni credibile de corupție, afirmînd că așa e onest, dar și că în felul acesta am putea cîștiga două milioane de voturi: propunerea mea a întrunit trei voturi din 900! În Parlamentul European, cît am fost deputat, am votat pentru ridicarea imunității celor care erau suspectați de corupție în țările lor. Grupurile din PE nu blochează investigațiile Justiției din statele-membre. E aplicat astfel principiul separației puterilor, care lasă în grija Justiției tranșarea suspiciunilor de încălcare a legii: e normal să fie așa, fiindcă Parlamentul nu poate fi și instituția care face legea, și cea care o interpretează.
Cît de multă încredere vi se pare că au între ei actualii parteneri ai coaliției de guvernare?
Puțină și foarte puțină. Cauzele sînt numeroase. Una e suspiciunea multor useriști că PNL e un PSD vopsit în galben. O alta e suspiciunea peneliștilor că USR e incompetent. Experiența coalițiilor la noi e limitată. Au mers cît de cît cele în care un partid avea o poziție hegemonică în raport cu aliații, tratați ca sateliți. În schimb, atunci cînd partenerii au fost nu perfect egali, ci comparabili, fiecare a căutat să facă din colegii de coaliție un „țap ispășitor”. E, de altfel, semnificativ faptul că partidele aliate la guvernare nu au mers împreună în alegeri: nici PNL nu s-a mai alăturat PNȚCD în 2000 sau PSD în 2016, nici PD n-a mai cooperat cu PNL în 2008. S-a găsit de fiecare dată un motiv pentru a-l păcăli pe cel cu care ai pornit la drum la un moment dat.
Ce e de ales în politică, între a te trezi păcălit și a suspecta pe toată lumea, între naivitate și paranoia?
E posibilă întotdeauna o cale de mijloc. Dacă ești prudent, poți și găsi parteneri rezonabili, dar și să eviți să fii tras pe sfoară. Iar luciditatea te împiedică să cazi în greșeala de a crede că doar propria ta tabără e onestă, dar și de a paria pe farsori.
Cum trasăm linia dintre o vigilență normală (democratică) la adresa instituțiilor statului sau a politicienilor și neîncrederea distructivă, care poate submina orice acțiune și orice politică?
A avea încredere într-o persoană și a avea încredere într-o instituție nu e același lucru. În genere, e sănătos să pui la îndoială declarațiile politicienilor, privind în schimb atent către acțiunile lor. Instituțiile politice trebuie judecate, pe de altă parte, prin prisma filosofiei lor: de la un parlament, de pildă, e legitim să aștepți să legifereze în interesul general, nu în cel al unui grup; iar de la guvern ești îndreptățit să aștepți promptitudine. Dacă partidele ar selecta responsabili luînd în seamă aceste criterii specifice, ar avea parte de mai mult respect. Ele preferă de multe ori să lucreze ca niște clanuri sau să dilueze totul, pentru a obține susținere mediatică de moment, nu sprijin politic pe termen lung.
Există o legătură între neîncrederea actuală la adresa autorităților și suspiciunea aproape generalizată din perioada comunistă?
Sînt cîteva tipare de gîndire care au rămas. Unul e legat de corupție. Ea e încă larg răspîndită tocmai din pricina neîncrederii în autorități: dai șpagă unui responsabil întrucît ești convins că el nu-și face în mod natural datoria. Mai există o atitudine la care merită să reflectăm, dar nu-i sigur că ea e moștenită din comunism. S-ar putea să fie mai veche, în orice caz am întîlnit-o cercetînd și alte epoci: e exagerarea suspiciunii într-atît de mult încît orice eroare devine o crimă. Așa au ajuns să fie numiți dictatori mai toți oamenii de stat – de la Al. I. Cuza la I.C. Brătianu, de la Maniu la Băsescu și Iohannis.
Cum ar putea deveni societatea noastră una mai încrezătoare?
Nu am rețete. Îmi dau seama, însă, că încrederea e măcinată de multe ori de impresia prea bună pe care o avem despre noi înșine. Dacă am asuma că nu sîntem infailibili, am putea găsi resurse să vedem și cum cooperăm cu semenii noștri. În plus, ne-ar ajuta să judecăm politicienii individual, nu la grămadă.
a consemnat Andrei MANOLESCU
