În democrație, șeful nu e infailibil – interviu cu europarlamentarul Cristian PREDA
Un parlamentar ar trebui să voteze așa cum îi spun șefii de grup sau cum crede el de cuviință? Cînd ar trebui să asculte „ordinul“ și cînd propria conștiință?
Disciplinarea votului e o trăsătură importantă a parlamentarismului. În regimurile autoritare, „aleșii“ nu mișcă în front. Și în cele democratice există cazuri de disciplină rigidă, cel mai celebru fiind cel al Marii Britanii, unde premierul rezistă atîta vreme cît are susținerea grupului său parlamentar. În SUA, dimpotrivă, libertatea aleșilor e mult mai mare, între altele fiindcă executivul nu e controlat de Camere, ci se află în competiție cu ele. Mai e ceva de luat în seamă, și anume cum se ajunge la decizia susținută de un grup politic, al cărui șef este – în democrații – doar organizator, nu tartor. De cele mai multe ori se distinge între chestiunile care impun și cele care nu impun opțiuni etice. Legalizarea avortului e din prima categorie. Finanțarea unei linii de cale ferată sau subvenționarea zahărului nu cer vreo deliberare care să implice valori. Libertatea deputatului e diferită în cele două cazuri.
Mai există în România reuniuni de partid în care dezbaterile să nu fie dirijate într-un fel sau altul, adică în care oamenii să vorbească în funcție de ideile, crezurile și principiile lor personale?
Cultura politică a partidelor de la noi este – cu mici excepții – arhaică. Se crede că șeful are întotdeauna dreptate și că dezbaterile despre strategii și proiecte trebuie să evite spațiul public. De regulă, cine critică liderul în mod deschis e exclus. Am văzut fenomenul în PSD anul trecut, cînd primarul Iașiului a zis că OUG 13 e o greșeală. A fost dat afară din partid. Gestul era și un avertisment pentru alții. Frica a funcționat. De curînd, Liviu Dragnea a fost contestat de mai mulți pesediști, vreo treizeci. Cînd au ajuns la vot, au rămas doar șapte-opt, deși toți tocmai aflaseră că președintele partidului ar fi votat doar de 4% din cetățeni. Se întîmplă încă frecvent ca părerea publicului să fie sacrificată pentru a nu știrbi infailibilitatea șefului. E o moștenire a epocii totalitare. În democrație, șeful greșește și el…
Cum vă explicați faptul că unii politicieni români, care odată păreau foarte echilibrați și cu o gîndire în mare măsură independentă, au început de la un moment dat să susțină (chiar cu pasiune) doar idei pe care le au șefii lor de partid, fie ele și absurde?
E simplu: influența liderilor e covîr-șitoare cînd vine vorba despre susținerea candidaturilor sau accesul la resurse publice. USR e primul partid din România care le lasă membrilor desemnarea candidaților și care vrea transparență în privința alocării resurselor. Am propus și eu asta la PDL, spre stupefacția birocrației de partid, care m-a tratat de intelectual naiv. Le contestasem monopolul. Fidelitatea ajunge să fie uneori stranie, întrucît absurditățile cele mai stridente sînt îmbrățișate doar fiindcă le a avansat „conducerea“. Supraviețuirea acestui cuvînt e simptomatică pentru cultura politică românească: membrii simpli și, mai general, cetățenii nu sînt văzuți ca ființe autonome, ci ca inși care trebuie să urmeze busola liderului.
În România, PSD pare să fie partidul cu cei mai disciplinați membri. Cît credeți că sînt disciplinați de frică și cît din interes?
PSD a preluat disciplina de la PCR, așa că probabil organizațiile amestecă frică și interes. Cum mulți membri de partid sînt dependenți de politică, regula de supraviețuire sigură e lingușirea liderului. De altfel, debarcarea rapidă a șefului ajuns o povară e la fel de răspîndită ca și servilismul care o precedă. Uitați-vă cum i-au tratat pesediștii pe Mircea Geoană sau pe Victor Ponta imediat ce au pierdut prezidențialele, după ce – pînă atunci – le preamăriseră talentul și abilitățile. La fel de disciplinate sînt partidele cînd vine vorba despre stigmatizarea adversarilor. Îmi amintesc cum a fost tratat Corneliu Coposu în anii ’90. Adversarii l-au respectat doar postum. Ideea că poți să-ți tratezi colegii sau inamicii cu deferență și civilizat nu are mulți emuli. E considerat slab cel care vede vreo calitate la un coleg care nu-i e șef sau – păcat și mai mare – la un adversar.
Îmi amintesc că ați avut, de-a lungul timpului, unele atitudini în contra curentului, cum s-ar spune, contrare chiar celor din conducerea partidului din care făceați parte. E nevoie de mult curaj pentru asta?
Nu e vorba despre curaj. Am încercat doar să fiu rațional. Nu e, însă, ușor. Îmi vine în minte o reuniune în care am propus să ne despărțim de cei 200 de primari corupți ai partidului, zicînd că în felul acesta vom cîștiga două milioane de voturi. Am fost susținut de Monica Macovei și de Sever Voinescu, restul de 900 de membri votînd împotriva propunerii mele. Experiența unei asemenea înfrîngeri, a unei asemenea marginalizări, e ceva colosal. A o fi trăit mi s-a părut la fel de util ca și bucuria victoriei. Deși azi curajul e mai prost cotat decît tupeul, am avut șansa de a întîlni oameni curajoși și-n politica de la noi, dar și de aiurea. Cine m-a impresionat cel mai mult? Aș nota doar două nume, care nu fac politică partizană, dar slujesc cauze înalte ale comunităților lor: Laura Codruța Kövesi și Dalai Lama.
Dacă ne referim la oameni politici, e o vină sau un defect să n-ai curaj?
Azi, curaj înseamnă să mergi împotriva curentului, dacă e în folosul interesului general. Din păcate, e mult mai tentant să fii populist, adică să gîdili orgoliile colective și să construiești, pe această bază, emoții intolerante. Brexit e mostra cea mai scumpă a unei asemenea filozofii. La noi, mașinațiunile populiste sînt mai fruste și cu atît mai penibile: cumperi încrederea alegătorilor promițîndu-le bani și, ca să fii convingător, le dai un mic avans chiar în campanie. E, cu siguranță, o încălcare a legii. Tranzacționarea voturilor e o trăsătură a politicii din fostele state comuniste. Cînd am fost observator electoral în Kîrgîzstan, i-am întrebat pe prim-ministru și pe șefa comisiei electorale cît costă un vot. Aveau cifre precise, din anchetele poliției. Veți spune că și alegătorul care se lasă corupt de un candidat e vinovat. Așa e. Și el, și cel care crede că banii pot cumpăra orice subminează încrederea de care e nevoie în democrație. A avea curaj a ajuns să însemne a denunța corupția.
Am trăit o epocă oarecum stupefiantă, în care un cuplu prezidențial (fără nici un fel de calități) era idolatrizat de cei din jur, chiar dacă uneori în mod nesincer. În anumite sfere sau „bule“ cum li se mai zice acum, pare că obiceiul începe să se repete. Aveți vreo explicație?
Faptul că soții Ceaușescu au ajuns să controleze aparatul de partid – care confiscase deja statul – nu e atît de șocant ca primirea lor în Academie. Nu e clar cît de importantă a fost ambiția celor doi de a se vedea confirmați ca „savanți“ și cît a contat slugărnicia unor oameni mai inteligenți, totuși, decît cuplul dictatorial. Distribuirea de onoruri unor politicieni vag alfabetizați continuă și azi, sub forma validării doctoratelor plagiate. Nu am auzit ca vreun profesor să fi plătit pentru asta, așa cum nici un academician n-a fost găsit responsabil pentru primirea Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu printre „nemuritori“. De ce se repetă idolatrizarea nerozilor? Fiindcă și azi se caută salvatori, nu administratori rezonabili ai binelui comun. Iar salvatorii sînt, de cele mai multe ori, niște gargaragii, avizi după aplauze și onoruri nemeritate.
Există un soi de mecanisme care duc automat la slugărnicie în politică sau în administrație?
Natura umană ne copleșește. Asta credeau anticii. Modernitatea a început atunci cînd am început să susținem că am putea struni, cu ajutorul rațiunii, pasiunile și interesele care ne macină. Influența slugărniciei sau a orgoliilor în politică sau administrație poate fi diminuată de reguli și proceduri. Care să nu fie doar așezate pe hîrtie, ci și respectate. Asta cere domnia legii care e traducerea mai precisă a unei expresii – „rule of law“ – care a intrat în vocabularul nostru politic sub forma „stat de drept“.
a consemnat Andrei MANOLESCU
