Îl chema Binoclu şi eu îl iubeam

Publicat în Dilema Veche nr. 633 din 7-13 aprilie 2016
Îl chema Binoclu şi eu îl iubeam jpeg

În 1938 aveam 7 ani. Locuiam la bunici. Părinţii meu erau mai tot timpul în Germania. În turneu. Tata avea o orchestră. Nu cînta decît muzică de cameră. Mama era balerină. Dansa numai Moartea lebedei. Văzuse un film cu Ana Pavlova. Lîngă canapeaua pe care dormea singur Ilie Teodorovici – aşa-l chema pe tata mare – se afla un scrin. Pe el trona un gramofon cu o pîlnie cît o gură de canapea. Avea pe postamentul lui o plăcută de metal cu un cap de cîine. Dedesubt scria „His master’s voice“. De cîte ori tata mare învîrtea manivela, aşteptam să sară din pîlnie buldogul domnului avocat Tătaru sau măcar lătratul lui. Mama mare era pe balansoar în dormitor. Îşi făcea vînt cu evantaiul din Bagdad. Ilie Teodorovici plecase de mult la Casele Naţionale şi Ninel, adică eu, mă chinuiam să deschid geanta aia prinsă de o curea, pe care şi-o punea pe umăr tata mare cînd mergeam la curse joia şi duminica. Cu degetele nu puteam să deschid închizătoarea, că n-aveam unghii, mi le mîncam, ca totţi copiii din clasă. Dinţii din faţă îmi căzuseră, dar cu ăia din părţi reuşeam. Cînd ridicam marginea de piele, zăream mai întîi doi ochi de sticlă puţin holbaţi şi fără culoare. Apucam binişor, să nu-i ating, dihania aia neagră şi lucioasă, cu cercuri aurii, pe care tata mare o numea Binoclu. Mi-era cam frică de ea, că dacă ochii n-aveau culoare, puteau să fie de la un mort, şi numele ăla, Binoclu, semăna cu un cioclu. Pe urmă, mai era şi gramofonul cu pîlnia largă cît gura canalului în care căzuse Gicu-Piticu, băiatul Sicăi, servitoarea lu’ domn’ avocat, că n-avea nevastă. Am tras cu grijă dihania neagră şi lucioasă din îmbrăcămintea de piele şi mi-am dus-o la ochi, cum făceau toţi domnii şi doamnele cînd se-auzea vocea tunătoare. Cred că venea din cer: „Caii se duc la start. Întindeţi benzile...“ Şi atunci mă gîndeam că luni, cînd o să mă întrebe doamna învăţătoare ce faptă bună am făcut duminică, am să-i spun: „I-am pus ochi binoclului ca să vadă caii.“

Îmi plăcea să-l apuc pe Binoclu cu amîndouă mîinile, să mi-l aduc aproape de faţă ca să ne uităm ochi în ochi. Atunci avea culoarea ochilor mei; vedeam un rotund maro, cît un bob de cafea, şi cînd soarele se strecura între noi, bobul acela se făcea verde la margini şi lumina ca ceasul fosforescent de la mîna mamei la lăsarea întunericului. Era foarte rece cercul acela, şi sticlos ca un soare cu dinţi – cred că muşca. Poate că în Binoclu era închis un cîine husky.

– Ninel, striga mama mare.

Eu mă făceam că n-aud. Îi spuneam lui Binoclu „cuţu-cuţu“ şi mă uitam speciată la pîlnia gramofonului, de unde putea să iasă celălalt. Eram sigură că m-a auzit şi-o să vină, dar nu ştiam care dintre ei... că mai era şi cîinele de marmură care proptea uşa dintre sufragerie şi birou, dar ăla era mut şi nu se urnea niciodată de la locul lui.

– Ninel, mă striga din nou mama mare, ce faci acolo? Du-te la poartă, vezi dacă a venit ziarul.

N-apucasem să-mi pun rochiţa pe mine. Am fugit la poartă numai în chiloţi şi cu picioarele goale. Ziarul venise. Şi ziaristul trăsese încă o linie cu creta pe canatul porţii. Pe prima pagină era poza mare a unui cercetaş la volanul unei maşini decapotabile. Nu mai văzusem niciodată un băiat aşa de frumos. Rîdea şi făcea gropiţe în obraji ca Richard Green. Am strîns ziarul la piept şi am rugit în dormitor.

– Mihăiţă! a spus mama mare şi, cînd m-a văzut numai în chiloţi, a scos un ţipăt. Aşa ai ieşit pe stradă? Nici animalele nu umblă dezbrăcate, că au blană. Tu chiar n-ai pic de ruşine?

– Da’ ce, tu-ţi îmbraci mîinile şi faţa cînd mergem în parc cu madame Cuţifidi? Atunci restu’ ce-are, nu-i tot corp?

– Tu să nu faci pe deşteapta cu mine, obraznico... Marş la tine şi îmbracă-te imediat, să nu te mai prind că umbli ca un papuaş!

Am fugit ca din puşcă, da’ gura aia strîmbă, cu rujul spuzit, venea după mine ca ecoul. Auzi, papuaş! Ce-o fi aia, papanaş? Aici s-ar putea sp aibă dreptate, că nici ăştia nu se-arată goi; se acoperă şi ei cu smîntînă. Cînd vine Mihăiţă lunea la noi la şcoală, la ridicarea fanionului, şi eu cînt solo: „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi şi-o fi să mor/ pe mormînt atunci să-mi puneţi/ mîndrul nostru tricolor...“, de ce nu mă duc în chiloţi? Pîlnia gramofonului se cască; e o ureche, vrea să-mi prindă gîndul. Ei şi, ce-mi pasă? Am uitat şi de „His master’s voice“. Numai Binoclu stă acolo, dezbrăcat şi fără ochi. Dacă n-ai ochi, nici nu poate să-ţi fie ruşine. Ce-o fi aia? Vreo invenţie de-a lu’ mama mare, cum o fi inventat, nu ştiu cine, şi Binoclu. Chiar, dacă mă gîndesc bine, Binoclu e cel mai neruşinat, fiindcă, deşi n-are ochi, poartă o îmbrăcăminte de piele, dar cînd mergem la curse, adică, tocmai atunci se dezbracă, unde vede şi e văzut.

Ninel îşi duce din nou Binoclul aproape de faţă şi se privesc ochi în ochi. Cercul verde zvîcneşte tot mai repede.

„Caii se duc la start, întindeţi benzile!...“ Şi împuşcătura. Tribunele sînt în picioare. Lorette, iapa sură, conduce, Ben-Hur, favoritul, vine al treilea. Ochii mei sînt prea jos, ajung mai aproape de genunchierele cailor decît de boturile roz, fornăitoare; mîna lui tata mare îmi ia cu forţa ochii Binoclului şi ai mei nu-mi mai ajung, aici îmi intră caii-n pupile, aici dispar de tot de pe pistă. Ameţesc. Mă doare capul. Am nevoie de Binoclu, în clipa asta îl iubesc mai mult decît pe Mihăiţă. Aud numele Ben-Hur ţîşnind din toate piepturile. Tata mare îmi întinde Binoclul cînd nu mai am ce să fac cu el. Îmi lipesc ochii de-ai lui şi văd un cercetaş înalt. Face gropiţe cînd zîmbeşte. Ne îndreptăm spre ieşire. Tata mare ia Binoclul cu grijă, îl pune în geanta de piele. O închide bine, să nu pătrundă praf înăuntru, şi şi-o agaţă de umăr.

— Binoclu acesta a făcut cu mine Războiul, e camaradul meu.

— E drăguţul meu, spune urechea şi buzele spun „Mihăiţă“.

Sîntem iar o familie. Acum mama mare şi tata mare dorm din nou împreună la Sfînta Vineri. Eu locuiesc cu părinţii în casa din Dealul Spirei. Mă pregătesc de bacalaureat. Nu mai umblu în chiloţi. Mihăiţă a dispărut de pe harta ţării. Binoclu doarme ca Albă-ca-Zăpada, de zece ani, în cutia cu scule din magazie. Am dat într-o zi peste el, cînd căutam nişte andrele mai groase de împletit. Era de nerecunoscut. Lacul negru se jupuise de tot de pe el şi-şi arăta cu neruşinare alama coclită. Am închis repede uşa; uitasem de căutam. Nu înţeleg cum a putut să-mi fie frică de Binoclu şi să cred că în răceala aia verde fosforescentă ascunde un husky. Cine e asta care moţăie în cutia cu scule, între două inele de plastic? „Adieu, mein kleiner Gardeoffizier”, m-am pomenit cîntînd. Am uitat să spun că devenisem o germanistă redutabilă. Binoclu, oricum, nu a ştiut niciodată să-şi moaie un pic cercul verde de gheaţă şi chiar atunci cînd îmi făcea ochiul mai încăpător, ca să văd că mă vede şi el, de fapt mă multiplica printr-un procedeu tehnic – atît! Ha, ha, Binoclul meu drag, prinţul meu mecanic, prins în cutia cu scule, între două inele de plastic.

La 4 martie 1977, ora 21, a avut loc la Bucureşti un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter. Aveam de mult propria mea familie. Locuiam la bloc. Din vechiturile ruginite în magazie, am păstrat numai ce însemnase ceva pentru mine. Binoclu, acum complet dezbrăcat de lacul negru care-i conferea nobleţe, sta nepăsător pe o poliţă a bibliotecii între Zauberberg şi Omul fără însuşiri. Cînd amplitudinea balansului a atins apogeul, Binoclu a căzut pe jos, strivit sub maşina de scris, care l-a turtit definitiv. La televizor, după 39 de ani, au anunţat că Regele Mihai, acum în vîrstă de 95 de ani, e internat într-un sanatoriu din Elveţia, fără speranţă de scăpare. De cîinii de care m-am temut am scăpat, dar nici eu nu mă simt prea bine.

Nora Iuga este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie ascultă cum plîng parantezele, Cartea Românească, 2016.

Foto: C. Ştefan

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
De ce s-a oprit slujba oficiată de ÎPS Teodosie la Ziua Marinei. Explicaţiile Forţelor Navale Române
Statul major al Forţelor Navale a oferit primele explicaţii cu privire la incidentul petrecut în timpul oficierii slujbei religioase de către ÎPS Teodosie.
image
Cherofobia: teama de a fi fericit sau „după bine vine rău“. Cum se manifestă, care sunt semnele
Unele persoane simt aversiune faţă fericire, fără a avea un motiv raţional pentru acest lucru. În termeni de specialitate, această formă de anxietate se numeşte „cherofobie“, iar cei afectaţi fac tot posibilul să evite sentimentul de fericire.
image
Greşeala ce ar putea lăsa nepedepsită o bandă de tâlhari care a terorizat Ploieştiul
Trei hoţi din Prahova care au terorizat ploieştenii în perioada sărbătorilor de iarnă din anul 2020 sunt la un pas să rămână nepedepsiţi din cauza unei greşeli a instanţei.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.