Îl chema Binoclu şi eu îl iubeam

Publicat în Dilema Veche nr. 633 din 7-13 aprilie 2016
Îl chema Binoclu şi eu îl iubeam jpeg

În 1938 aveam 7 ani. Locuiam la bunici. Părinţii meu erau mai tot timpul în Germania. În turneu. Tata avea o orchestră. Nu cînta decît muzică de cameră. Mama era balerină. Dansa numai Moartea lebedei. Văzuse un film cu Ana Pavlova. Lîngă canapeaua pe care dormea singur Ilie Teodorovici – aşa-l chema pe tata mare – se afla un scrin. Pe el trona un gramofon cu o pîlnie cît o gură de canapea. Avea pe postamentul lui o plăcută de metal cu un cap de cîine. Dedesubt scria „His master’s voice“. De cîte ori tata mare învîrtea manivela, aşteptam să sară din pîlnie buldogul domnului avocat Tătaru sau măcar lătratul lui. Mama mare era pe balansoar în dormitor. Îşi făcea vînt cu evantaiul din Bagdad. Ilie Teodorovici plecase de mult la Casele Naţionale şi Ninel, adică eu, mă chinuiam să deschid geanta aia prinsă de o curea, pe care şi-o punea pe umăr tata mare cînd mergeam la curse joia şi duminica. Cu degetele nu puteam să deschid închizătoarea, că n-aveam unghii, mi le mîncam, ca totţi copiii din clasă. Dinţii din faţă îmi căzuseră, dar cu ăia din părţi reuşeam. Cînd ridicam marginea de piele, zăream mai întîi doi ochi de sticlă puţin holbaţi şi fără culoare. Apucam binişor, să nu-i ating, dihania aia neagră şi lucioasă, cu cercuri aurii, pe care tata mare o numea Binoclu. Mi-era cam frică de ea, că dacă ochii n-aveau culoare, puteau să fie de la un mort, şi numele ăla, Binoclu, semăna cu un cioclu. Pe urmă, mai era şi gramofonul cu pîlnia largă cît gura canalului în care căzuse Gicu-Piticu, băiatul Sicăi, servitoarea lu’ domn’ avocat, că n-avea nevastă. Am tras cu grijă dihania neagră şi lucioasă din îmbrăcămintea de piele şi mi-am dus-o la ochi, cum făceau toţi domnii şi doamnele cînd se-auzea vocea tunătoare. Cred că venea din cer: „Caii se duc la start. Întindeţi benzile...“ Şi atunci mă gîndeam că luni, cînd o să mă întrebe doamna învăţătoare ce faptă bună am făcut duminică, am să-i spun: „I-am pus ochi binoclului ca să vadă caii.“

Îmi plăcea să-l apuc pe Binoclu cu amîndouă mîinile, să mi-l aduc aproape de faţă ca să ne uităm ochi în ochi. Atunci avea culoarea ochilor mei; vedeam un rotund maro, cît un bob de cafea, şi cînd soarele se strecura între noi, bobul acela se făcea verde la margini şi lumina ca ceasul fosforescent de la mîna mamei la lăsarea întunericului. Era foarte rece cercul acela, şi sticlos ca un soare cu dinţi – cred că muşca. Poate că în Binoclu era închis un cîine husky.

– Ninel, striga mama mare.

Eu mă făceam că n-aud. Îi spuneam lui Binoclu „cuţu-cuţu“ şi mă uitam speciată la pîlnia gramofonului, de unde putea să iasă celălalt. Eram sigură că m-a auzit şi-o să vină, dar nu ştiam care dintre ei... că mai era şi cîinele de marmură care proptea uşa dintre sufragerie şi birou, dar ăla era mut şi nu se urnea niciodată de la locul lui.

– Ninel, mă striga din nou mama mare, ce faci acolo? Du-te la poartă, vezi dacă a venit ziarul.

N-apucasem să-mi pun rochiţa pe mine. Am fugit la poartă numai în chiloţi şi cu picioarele goale. Ziarul venise. Şi ziaristul trăsese încă o linie cu creta pe canatul porţii. Pe prima pagină era poza mare a unui cercetaş la volanul unei maşini decapotabile. Nu mai văzusem niciodată un băiat aşa de frumos. Rîdea şi făcea gropiţe în obraji ca Richard Green. Am strîns ziarul la piept şi am rugit în dormitor.

– Mihăiţă! a spus mama mare şi, cînd m-a văzut numai în chiloţi, a scos un ţipăt. Aşa ai ieşit pe stradă? Nici animalele nu umblă dezbrăcate, că au blană. Tu chiar n-ai pic de ruşine?

– Da’ ce, tu-ţi îmbraci mîinile şi faţa cînd mergem în parc cu madame Cuţifidi? Atunci restu’ ce-are, nu-i tot corp?

– Tu să nu faci pe deşteapta cu mine, obraznico... Marş la tine şi îmbracă-te imediat, să nu te mai prind că umbli ca un papuaş!

Am fugit ca din puşcă, da’ gura aia strîmbă, cu rujul spuzit, venea după mine ca ecoul. Auzi, papuaş! Ce-o fi aia, papanaş? Aici s-ar putea sp aibă dreptate, că nici ăştia nu se-arată goi; se acoperă şi ei cu smîntînă. Cînd vine Mihăiţă lunea la noi la şcoală, la ridicarea fanionului, şi eu cînt solo: „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi şi-o fi să mor/ pe mormînt atunci să-mi puneţi/ mîndrul nostru tricolor...“, de ce nu mă duc în chiloţi? Pîlnia gramofonului se cască; e o ureche, vrea să-mi prindă gîndul. Ei şi, ce-mi pasă? Am uitat şi de „His master’s voice“. Numai Binoclu stă acolo, dezbrăcat şi fără ochi. Dacă n-ai ochi, nici nu poate să-ţi fie ruşine. Ce-o fi aia? Vreo invenţie de-a lu’ mama mare, cum o fi inventat, nu ştiu cine, şi Binoclu. Chiar, dacă mă gîndesc bine, Binoclu e cel mai neruşinat, fiindcă, deşi n-are ochi, poartă o îmbrăcăminte de piele, dar cînd mergem la curse, adică, tocmai atunci se dezbracă, unde vede şi e văzut.

Ninel îşi duce din nou Binoclul aproape de faţă şi se privesc ochi în ochi. Cercul verde zvîcneşte tot mai repede.

„Caii se duc la start, întindeţi benzile!...“ Şi împuşcătura. Tribunele sînt în picioare. Lorette, iapa sură, conduce, Ben-Hur, favoritul, vine al treilea. Ochii mei sînt prea jos, ajung mai aproape de genunchierele cailor decît de boturile roz, fornăitoare; mîna lui tata mare îmi ia cu forţa ochii Binoclului şi ai mei nu-mi mai ajung, aici îmi intră caii-n pupile, aici dispar de tot de pe pistă. Ameţesc. Mă doare capul. Am nevoie de Binoclu, în clipa asta îl iubesc mai mult decît pe Mihăiţă. Aud numele Ben-Hur ţîşnind din toate piepturile. Tata mare îmi întinde Binoclul cînd nu mai am ce să fac cu el. Îmi lipesc ochii de-ai lui şi văd un cercetaş înalt. Face gropiţe cînd zîmbeşte. Ne îndreptăm spre ieşire. Tata mare ia Binoclul cu grijă, îl pune în geanta de piele. O închide bine, să nu pătrundă praf înăuntru, şi şi-o agaţă de umăr.

— Binoclu acesta a făcut cu mine Războiul, e camaradul meu.

— E drăguţul meu, spune urechea şi buzele spun „Mihăiţă“.

Sîntem iar o familie. Acum mama mare şi tata mare dorm din nou împreună la Sfînta Vineri. Eu locuiesc cu părinţii în casa din Dealul Spirei. Mă pregătesc de bacalaureat. Nu mai umblu în chiloţi. Mihăiţă a dispărut de pe harta ţării. Binoclu doarme ca Albă-ca-Zăpada, de zece ani, în cutia cu scule din magazie. Am dat într-o zi peste el, cînd căutam nişte andrele mai groase de împletit. Era de nerecunoscut. Lacul negru se jupuise de tot de pe el şi-şi arăta cu neruşinare alama coclită. Am închis repede uşa; uitasem de căutam. Nu înţeleg cum a putut să-mi fie frică de Binoclu şi să cred că în răceala aia verde fosforescentă ascunde un husky. Cine e asta care moţăie în cutia cu scule, între două inele de plastic? „Adieu, mein kleiner Gardeoffizier”, m-am pomenit cîntînd. Am uitat să spun că devenisem o germanistă redutabilă. Binoclu, oricum, nu a ştiut niciodată să-şi moaie un pic cercul verde de gheaţă şi chiar atunci cînd îmi făcea ochiul mai încăpător, ca să văd că mă vede şi el, de fapt mă multiplica printr-un procedeu tehnic – atît! Ha, ha, Binoclul meu drag, prinţul meu mecanic, prins în cutia cu scule, între două inele de plastic.

La 4 martie 1977, ora 21, a avut loc la Bucureşti un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter. Aveam de mult propria mea familie. Locuiam la bloc. Din vechiturile ruginite în magazie, am păstrat numai ce însemnase ceva pentru mine. Binoclu, acum complet dezbrăcat de lacul negru care-i conferea nobleţe, sta nepăsător pe o poliţă a bibliotecii între Zauberberg şi Omul fără însuşiri. Cînd amplitudinea balansului a atins apogeul, Binoclu a căzut pe jos, strivit sub maşina de scris, care l-a turtit definitiv. La televizor, după 39 de ani, au anunţat că Regele Mihai, acum în vîrstă de 95 de ani, e internat într-un sanatoriu din Elveţia, fără speranţă de scăpare. De cîinii de care m-am temut am scăpat, dar nici eu nu mă simt prea bine.

Nora Iuga este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie ascultă cum plîng parantezele, Cartea Românească, 2016.

Foto: C. Ştefan

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Alexandru Arsinel
Arșinel a murit la 83 de ani. O ghicitoare îi spusese că va trăi 89 de ani
După o viaţă petrecută pe scenă, Alexandru Arşinel a murit pe 29 septembrie 2022, la vârsta de 83 de ani.
Telescoapele Hubble şi James Webb au dezvăluit joi imagini detaliate ale impactului produs de DART Foto NASA
Momentul impactului dintre un vehicul NASA și asteroidul căruia i-a schimbat traiectoria FOTO VIDEO
Telescoapele Hubble şi James Webb au dezvăluit joi imagini detaliate ale impactului produs luni de DART, o sondă NASA, asupra unui asteroid, iar aceste imagini îi vor ajuta pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă procesul aflat în spatele modificării orbitei unui obiect cosmic.
nicolaeamericanul Sursaneverforgotten jpg
Apel de suflet de la un român adoptat în SUA. „Am nevoie să fac pace cu mine însumi“
„Poate frăţiorii mei vor vedea postarea şi se vor recunoaşte în aceste rânduri. Am nevoie să fac pace cu mine însumi“. Este apelul de suflet al unui român adoptat în SUA cu ani în urmă, care vrea să-și cunoască frații rămași în România.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.