Goe, nu fi împielițat!
Personajul „Goe” este acel copil scăpat complet de sub controlul adulților care face trăsnăi și boacăne permanent și căruia cu greu îi poți intra în voie și pune limite. Sau, simplu spus, cu răsfățul. A fi răsfățat are conotație negativă în cultura noastră și cred că mai avem nevoie de cîteva generații pentru a modifica percepția asupra răsfățului. Am fost crescuți cu mesajul „copilul se sărută în somn”. Copiilor nu li se permitea să participe la reuniunile adulților, fiind trimiși la joacă, deseori fără supravegherea unui adult și bineînțeles că mulți dintre noi încercam libertatea primită punîndu-ne în diferite situații, unele cu mult potențial de ne răni pe noi sau pe ceilalți, sau doar făcînd năzbîtii care aveau consecințe mai mari sau mai mici în funcție de gravitatea acestora, dar și de echilibrul psihic al adulților care ne creșteau.
Asociem starea de răsfăț cu ceva frivol, cu alintul infantil și imatur, cu lipsa granițelor. Sînt adulți care se comportă așa punîndu-se într-o poziție de copil neajutorat, de victimă, din care obțin atenție și uneori rezolvarea problemelor de către cei din preajma lor. Cînd alegem să ne comportăm în acest fel predăm puterea adultului care sîntem și ne menținem într-o stare de victimă, de fără putere. Dezavantajele sînt imense pentru autonomia noastră psihică și emoțională. În plus, dependența instalată, considerînd că doar ceilalți ne pot rezolva problemele, iar noi sîntem neputincioși, are pe termen lung efecte asupra sănătății noastre, dar și a calității vieții. Atunci cînd predăm puterea și propria autonomie modificăm dinamica relațiilor și putem ajunge în relații de abuz și de manipulare cu consecințe majore în viața noastră.
Dar răsfățul nu înseamnă doar ceva negativ, poate fi o stare de iubire sănătoasă față de propria persoană, prin îngrijirea psihică și fizică – nu mă refer la o îngrijire ce intră sub incidența patologiei narcisice (obsesie a cultului aspectului exterior prin sport excesiv și tehnici estetice, sau cei care suferă de ortorexie), ci acea îngrijire firească în care avem grijă de mintea noastră prin hrana intelectuală pe care o consumăm, de corpul nostru prin mișcare și curățare a acestuia, de alimentația noastră prin moderație, prin introspecție constantă a vieții noastre interioare emoționale, a relațiilor cu cei din jur și a limitelor stabilite pentru a funcționa sănătos. Toate acestea înseamnă grijă față de noi înșine, dar și față de lumea exterioară. Cînd sîntem bine cu noi, sîntem bine și cu lumea exterioară. Astfel, o lipsă de grijă se va vedea în modul cum distorsionăm realitatea prin interpretări eronate, reprimare a emoțiilor, dezvoltarea de ansambluri cognitive distorsionate sau prin manifestări explozive pline de furie și răutate la adresa lumii.
Răsfățul mai poate fi asociat și cu generozitatea, poate fi un act de altruism atunci cînd oferim sprijin sau timp cuiva copleșit de problemele cotidiene și îl îndemnăm și susținem să se „răsfețe”. Cel mai des poate fi întîlnit în cadrul relațiilor de prietenie sau romantice atunci cînd ne susținem prietena(ul)/partenera(ul) să-și aloce timp pentru sine și să facă anumite activități care-i aduc relaxare, cum ar fi un hobby.
Astăzi este foarte mare presiunea pe părinți deoarece abundența informațiilor, uneori contradictorii, ne creează confuzie. Avem aici două perspective: în prima observăm cum propriile răni emoționale din copilărie ne influențează să căutăm a fi opusul părinților noștri, iar dacă am avut parte de multe restricții și multă autoritate impusă prin forța fizică sau șantaj și manipulare emoțională, vom permite copiilor noștri, în opoziție cu modelul avut, granițe permeabile sau chiar lipsa acestora, care îi vor dezechilibra în propria dezvoltare, dar și în interacțiunile cu ceilalți. Tocmai de aceea e bine ca noi, părinții, să ne facem o introspecție și o analiză pentru a vedea cum să ne ajutăm întîi pe noi înșine, ca apoi să ne putem crește copilul cît mai echilibrat și în armonie cu el însuși. E vorba, practic, de a ne cunoaște pe noi înșine prin permisivitatea față de propriul copil. A doua perspectivă se referă la frica – de fapt, în ambele situații este vorba de frică –de a nu eșua în rolul de părinte care este unul dintre cele mai importante roluri ale vieții noastre, de a nu greși major încît să producem daune majore în structura personalității copilului nostru. Părinții sînt oameni care caută cu toată forța și după putința propriilor resurse cum să facă cît mai bine, doar că uneori sînt epuizați, nu se poartă întotdeauna frumos, sînt îngrijorați, copleșiți și speriați. Așadar nu îi mai învinovățiți pe aceștia, fiindcă fac cît pot și cum pot în funcție de resursele pe care le au, iar acestea sînt variabile și influențate de o multitudine de factori. Nici un părinte sănătos psihic nu va dori să-și rănească copilul. Iar ca efect al fricii de a nu-l strica apar răsfățul, hiperprotecția și limitarea autonomiei și independenței copilului. Unii părinți, din frica de a nu greși și din dorința de a-i oferi acestuia tot ceea ce ei nu au avut, de la bunuri materiale la comportamente emoționale, vor căuta să-l aglomereze pe copil și să-l ocupe excesiv doar pentru a fi siguri că acesta se va dezvolta și va crește echilibrat. E un lucru bun să căutăm să le oferim copiilor noștri mai mult și mai bun, societatea a evoluat și accesul la învățare e mult mai simplu, iar dacă putem să ne folosim de anumite resurse este indicat să o facem pentru a crește copii mai siguri de ei și mai integrați psiho-emoțional. Măsura e cea care face diferența, iar pentru a o vedea ne urmăm instinctul ca să știm cînd e prea mult, iar dacă nu sîntem siguri putem solicita sprijinul unui psihoterapeut.
Cînd trăim starea de bine, aici cu sens de răsfăț – după cum am scris mai sus, te simți răsfățat cînd ești bine cu tine și ai resurse să fii bine –, sau sîntem recunoscători pentru binele nostru, dispunem la nivelul chimiei creierului de mai multă oxitocină care stimulează starea de empatie. Paul Zak scrie în cartea sa că, atunci cînd nivelul oxitocinei este scăzut, „avem tendința să judecăm în loc de a ajuta”, cantitatea receptorilor de oxitocină fiind reglată de cortexul cingular subgenual care este situat în cortexul prefrontal, iar lipsa acesteia în cantitatea necesară duce implicit la scăderea încrederii în ceilalți – devenim suspicioși și neîncrezători, lucru care ne va afecta relațiile, „fiind dispuși mai degrabă să aruncăm pietre decît un colac de salvare”. Pornind de la această idee, putem înțelege mai mult despre ce înseamnă răsfățul și a-i vedea potențialul uriaș pe care îl are, cu beneficiile ce le poate aduce în viața noastră.
Un bebeluș dorit și iubit, cu care părinții se joacă prin gîdilatul încet, îi surîd și îl mîngîie pe burtică, va dezvolta un atașament sănătos, iar la nivelul creierului se vor construi căi neurale inundate de neurotransmițătorii buni cum sînt dopamina, endorfinele, oxitocina, serotonina, care induc starea de bine cu tine. Altfel, lipsa unei relații de acest gen cu bebelușul, acolo unde părinții sînt distanți și copleșiți de probleme, va structura căi neurale insuficient lubrifiate cu substanțele bune de mai sus, iar acesta va deveni un copil înfometat emoțional, va căuta apartenența, siguranța emoțională și iubirea. Cînd nu avem capacitatea neurobiologică de a primi ceea ce ne trebuie vom căuta iubirea și răsfățul, putînd uneori să ne purtăm inadecvat și în neconcordanță cu vîrsta noastră, iar recuperarea va fi grea. Sînt unii adulți care se alintă și se comportă complet deplasat în relațiile cu cei apropiați printr-o poziționare în rol de copil pus pe șotii sau chiar împielițat. Acest lucru poate afecta funcționarea în relația de cuplu mai ales, deoarece un asemenea comportament de „fetiță-tătic” sau „băiețel-mămică” afectează profund intimitatea cuplului pînă la dispariția acesteia. Confuzia de rol și imaturitatea emoțională, căutarea răsfățului emoțional în acest fel duce la fuziune în relație și la o funcționare neîmplinită a nevoilor de adult, lucru care se va observa prin manifestări pline de frustrare și dezechilibre comportamentale la adresa propriei persoane, dar și a lumii. Pot fi observate în comportamente alimentare, adicții (alcool, droguri) care să ne anestezieze, inclusiv fuga în consumul de social media, seriale în sistem maraton, cumpărături, socializare excesivă și tulburări de dispoziție sau de personalitate.
Mediul în care ne-am format este cel care ne devine familiar și vom căuta ceea ce cunoaștem, deoarece așa avem sentimentul de siguranță și de securitate, a ceea ce știm. Chiar dacă mediul nostru a fost unul încărcat cu agresivitate și durere, nu vom căuta un mediu nou pe care nu-l cunoaștem – deși sînt și excepții care aleg instinctiv un mediu opus – și ne putem declara bucuroși pentru că a alege un mediu sănătos înseamnă o viață cu mai puțină durere emoțională. Adaptarea la un nou mediu presupune un consum mare de energie a creierului pentru a integra noul ton emoțional al acestuia, adică stresul intens va bloca eliberarea oxitocinei, permițînd activarea amigdalei, care are rolul de a se activa atunci cînd ne simțim în pericol. Cuvintele contează, iar modul cum le utilizăm pentru a eticheta oamenii și a ne eticheta pe noi înșine, la rîndul nostru, imprimă dialogul intern. În acest sens, Paul Zak, în cartea sa Molecula morală, citează studiul laureatului Nobel pentru economie Vernon Smith, în care acesta arată că simpla utilizare a cuvîntului „opozant” în loc de „partener” reduce nivelul de încredere la jumătate și scade empatia. Abstractizarea și utilizarea unui termen care descrie o emoție sau un sentiment, lucru care se regăsește deseori în cercetările oamenilor de știință, obiectificarea omului raportîndu-se ca la un „subiect” sau denumit generic „individ”, depersonalizează persoana de întreaga sa identitate și poveste de viață, familie și prieteni.
Un alt aspect a lipsei răsfățului la vîrsta mică, dezvoltarea într-o familie aspră emoțional și afectiv, și cu granițe inflexibile, suspicioasă și anxioasă, va duce la dezvoltarea unui adult rigid și lipsit de empatie, deoarece la nivelul chimiei creierului se produce inhibarea oxitocinei (molecula siguranței și a moralității) și activarea excesivă a cortizolului, adrenalinei și noradrenalinei, adică a stării de alertă. De aceea avem nevoie să validăm copilul, o validare care poate avea sens și de răsfăț emoțional și nonverbal precum îmbrățișarea, mîngîiatul pentru a se dezvolta integrat, la fel cum și noi, la rîndul nostru, avem nevoie de validare pentru a ne simți suficienți, doriți și înțeleși. Altfel, stresul crescut dat de lipsa afecțiunii și validării va activa sistemul nervos autonom care, la rîndul lui, va activa sistemul nervos simpatic care își are sursa în creier, iar terminațiile nervoase ale acestuia trec prin și ies din măduva spinării, ramificîndu-se în aproximativ toate organele, vasele sangvine și sudoripare ale organismului, ducînd la reacții viscerale, inclusiv pot ajunge la mușchii minusculi de care sînt atașate firele de păr și vom trăi ceea ce numim popular „mi s-a făcut pielea de găină”.
Răsfățul ar trebui să facă parte din viața noastră într-un mod moderat și cred că este important să înțelegem prin acest termen grija față de sinele nostru și întoarcerea către interior, și cît mai puțin către exterior. A fi bine cu noi înșine înseamnă introspecție, și nu ca validarea să fie în exterior prin ceea ce cred ceilalți sau ce vor crede – celebra „ce va spune lumea”. Lumea va spune oricum ce va vrea, doar oamenii maturi emoțional vor fi cei capabili să spună direct ceea ce consideră greșit și nu se vor purta copilărește precum un domn Goe îmbufnat și căruia cu greu îi intri în voie, vor căuta dialogul și nu indiferența sau răspunsul pasiv-agresiv. Un copil „răsfățat” cu dragoste și disponibilitate cu măsură află singur care sînt regulile unei conviețuiri bune, se maturizează psihic, nu dezvoltă comportamente autodistructive și nici nu îi va traumatiza pe ceilalți deoarece înțelege că, atunci cînd trăim într-o societate, dacă va răni pe cineva, întregul mediu suferă implicit modificări care se vor întoarce într-o formă sau alta către el însuși. Relațiile funcționale ne fac fericiți și mai sănătoși sau, din perspectiva științei, neurotransmițătorii buni reduc stresul, întăresc sistemul imunitar în fața unei boli și reduc riscul apariției bolilor cardiovasculare.
15 august 2022
Cătălina Dumitrescu este psiholog.
