„Gestionarea anxietății este un proces continuu” - interviu cu psihologul Zenobia NICULIȚĂ

Ce sînt spaimele în spectrul emoțional și cît de tare ne condiționează viețile?

Spaima este denumirea populară pentru frică, una dintre emoțiile primare cu care este dotat nu numai creierul nostru, ci și al tuturor animalelor care posedă un sistem nervos suficient de dezvoltat. Frica are un rol adaptativ esențial pentru că apare în urma unei evaluări rapide a pericolului, în care creierul ne spune că nu ne putem lupta și este nevoie să ne îndepărtăm cît de repede putem. Frica poate face diferența dintre viață și moarte în fața unui tigru care pîndește un băștinaș dintr-un trib din savană, sau în lumina farurilor unui autoturism care vine cu viteză pe un bulevard dintr-o metropolă.

În mod obișnuit, frica este răspunsul emoțional la un pericol prezent, care este evaluat ca fiind prea mare pentru a ne putea lupta cu el. În plus, noi, oamenii, putem anticipa pericolul, ceea ce activează frica proiectată în viitor. Acest complex de frică și îngrijorare se numește anxietate. Este ceea ce trăim atunci cînd ne așteptăm să apară un pericol pe care nu îl putem învinge cu ușurință.

Există oameni mai anxioși și alții mai puțin, dar există și momente în care aceleași spaime ne cuprind pe toți. Se poate vorbi de spaime globalizate?

Pe de o parte, există frici universale, înscrise în răspunsul organismului fiecărui om la pericole care ne amenință supraviețuirea: teama de animale agresive, de înălțimi, de cutremure, tsunami, uragane sau alte calamități. Cu toții le simțim și încercăm să le evităm sau să le prevenim. Experiențele noastre similare și instinctele moștenite ne fac să simțim și să reacționăm destul de similar în fața amenințărilor.

Pe de altă parte, sîntem ființe sociale, ne bazăm unii pe ceilalți și extragem indicii cu privire la pericole nu doar din mediul înconjurător, ci și din comportamentul celorlalți. Astfel apar fenomene de panică în masă, în care emoțiile tuturor sînt exacerbate de răspunsurile celorlalți. La fenomene globale putem avea panici globale.

Poate fi percepută o diferență de intensitate între spaime și frici?

În ceea ce privește intensitatea, emoțiile din registrul fricii pot varia de la o teamă difuză la fobie (o frică focalizată), pînă la formele acute de panică (atacul de panică fiind o frică foarte intensă, care copleșește sistemul nervos și antrenează răspunsuri paroxistice ale organismului (senzația acută de sufocare, vedere de tip tunel, tahicardie, dureri în piept), care îi creează persoanei iluzia că moare. Intensitatea emoției depinde atît de stimul (un cîine mic care latră ne va speria mai puțin decît un ciobănesc mioritic). cît și de factori subiectivi. Unii dintre noi sîntem mai reactivi la frică și anxietate, atît din cauze genetice. cît și datorită situațiilor din trecutul personal care ne-au învățat care sînt pericolele și cum le putem face față.

Cînd vine vorba de gestionarea lor, cît de diferiți sîntem și reacționăm?

În mod obișnuit, în repertoriul oricărui om există trei răspunsuri posibile la orice emoție, deci și la frică: fuga, lupta și înghețul. Dacă pericolul perceput este prea mare pentru a putea fi învins, atunci fuga este răspunsul activat. Dacă pericolul este considerat a fi suficient de mic încît să poată fi înlăturat, creierul nostru activează răspunsul de luptă. Dacă nu putem estima cît de mare sau mic este pericolul sau dacă celelalte două răspunsuri nu pot fi activate, atunci apare reacția de îngheț, un răspuns al organismului în care toate acțiunile sînt blocate. Cînd trăim anxietate, care presupune experimentarea fricii în anticiparea pericolului, răspunsul de fugă devine evitare, lupta se transformă în hipervigilență și hipercontrol, iar răspunsul de îngheț devine blocaj. În funcție de predispozițiile temperamentale, de modelele adulților cu care am trăit și de experiențele personale cu pericolul, fiecare dintre noi devine, în timp, specializat pe unul dintre răspunsuri. Astfel, unii dintre noi evităm cît de mult putem situațiile care ne-ar confrunta cu pericolul anticipat, alții verificăm și controlăm toate acțiunile și condițiile care ar putea preveni apariția pericolului, iar unii rămînem blocați de intensitatea emoțiilor.

Toate aceste răspunsuri la anxietate devin și strategii de a-i face față, cu beneficii și costuri pe măsură. Cu cît activăm mai frecvent și mai intens unul dintre aceste răspunsuri, cu atît costurile lui se măresc. Atunci cînd evităm în mod repetat situațiile care ne-ar putea aduce pericolul anticipat mai aproape, ajungem să evităm și munca, relațiile sau acele părți ale vieții care ne împlinesc. Atunci cînd sîntem hipervigilenți, consumăm o energie enormă pentru a verifica toate potențialele pericole și, astfel, ne rămîne prea puțin pentru a ne odihni sau a menține relații armonioase.

Cum să ne îmblînzim spaimele?

Frica sau anxietatea, ca emoții, sînt sisteme de semnalizare ale organismului, extrem de folositoare pentru adaptarea și supraviețuirea fiecăruia dintre noi. Drept urmare, nu este de folos să încercăm să scăpăm de ele sau să „trecem peste” ele. Obiectivul sănătos este să le „îmblînzim”, să le gestionăm astfel încît să putem funcționa cît mai bine.

Emoțiile intense, paroxistice se gestionează lăsînd corpul să le trăiască și să le exprime, pentru ca apoi, prin mișcare fizică, conectare cu ceilalți, atingere umană afectuoasă, exprimare artistică, să încheiem procesul și să revenim la starea de siguranță.

Gestionarea anxietății este un proces continuu, pentru care uneori avem nevoie de ajutor. Avem nevoie să înțelegem cum funcționează convingerile, tiparele de gîndire și schemele cognitive care activează și mențin anxietatea, pentru a putea flexibiliza și regla procesele care produc îngrijorarea (latura cognitivă a anxietății). De asemenea, exersarea unor metode somatice de relaxare și reglare emoțională este o componentă foarte importantă în gestionarea anxietății.

După pandemie a venit o altă spaimă la rînd, cea de război, de nenorocire, de ceea ce urmează. Sîntem mai vulnerabili datorită acestei cronologii istorice?

Fiecare calamitate ne învață că pericolul de care ne temeam este mai probabil decît am crezut. Drept urmare, sistemul nostru de semnalizare devine mai sensibil. Dar ceea ce ne vulnerabilizează este trauma datorată acestor evenimente. Atunci cînd nu ne putem lupta cu pericolul și nici nu-l putem evita, sistemul natural de alarmă al organismului este afectat. Anxietatea se instalează generalizat, atît la nivel individual, cît și la nivel de comunitate și societate. Populații întregi suferă de traume colective datorate calamităților de care nu s-au putut proteja. Aceste traume se transmit transgenerațional, astfel că sîntem afectați nu doar de cele care ni s-au întîmplat, ci și de spaimele părinților și bunicilor noștri.

Copiii moștenesc spaimele părinților? Cît îi protejăm și cît îi prevenim cînd, istoric, momentele sînt delicate?

Copiii moștenesc temperamente și predispoziții către anxietate, dar comportamentele părinților, felul în care aceștia reacționează la pericol și acțiunile lor directe sînt cele care întăresc sau activează aceste predispoziții atunci cînd condițiile de mediu sînt nefavorabile. Oricît de mult ne-am dori, scenariul din filmul La vita è bella nu este posibil. Atunci cînd războiul, suferința, boala sînt parte din lumea în care trăim, copiii noștri se vor confrunta cu ele. Desigur că vom lua toate măsurile necesare pentru a-i proteja fizic, dar nu-i putem ține cu totul izolați de lumea înconjurătoare. Și atunci ei au nevoie de la noi de explicații simple, adecvate vîrstei lor, și de modele sănătoase de gestionare a anxietății. Cu cît noi sîntem capabili să menținem o rutină sănătoasă, să ne ocupăm de corpul, munca, relațiile noastre în mod echilibrat, pe rînd, cu atît le oferim și copiilor noștri instrumentele necesare pentru a face față propriei anxietăți. De asemenea, conversațiile oneste cu privire la ceea ce se întîmplă, lucrurile de care ne e teamă, variantele de rezervă pe care le putem pregăti fac parte din educația pe care le-o putem oferi copiilor noștri în condițiile în care lumea pentru care îi creștem se schimbă iremediabil și anxiogen.

Există un proverb, ușor cinic: „Frica păzește bostănăria”. Are o justificare în plan psihologic?

Da, proverbul are un corespondent clar în plan psihologic, deoarece anxietatea este, în primul rînd, un complex cognitiv-emoțional menit să ne ajute să supraviețuim și să ne adaptăm. Persoanele anxioase sînt prevăzătoare, meticuloase, analitice. Ele sînt capabile să anticipeze consecințele complexe ale unor fenomene sau situații, chiar înainte ca acestea să se întîmple. Anxietatea ne face pe toți să fim precauți și să luăm măsuri pentru a ne proteja. Partea dăunătoare a anxietății apare atunci cînd intensitatea ei este atît de mare încît ne afectează funcționarea în alte aspecte ale vieții. Atunci cînd sîntem copleșiți de anxietate, nu mai sîntem capabili să luăm cele mai bune decizii, inclusiv în ceea ce privește pericolul pe care îl anticipăm.

Cum găsim resurse să mergem mai departe într-o lume care are o capacitate incredibilă de a genera spaime noi?

Atunci cînd în jurul nostru fenomenele sociale, medicale și calamitățile naturale par să ne aducă un șir interminabil de pericole, avem nevoie de resurse interioare, dar și relaționale pentru a merge mai departe. Pentru a nu fi copleșiți de anxietate și a nu cădea pradă fricilor generalizate, avem nevoie să ne îngrijim cu disciplină și să ne conectăm cu oamenii care ne ajută să ne simțim în siguranță. Mintea noastră este, în sine, o resursă extraordinară, dar mințile noastre conectate în relații semnificative sînt cele care ne-au adus pînă aici. Atunci cînd ne sprijinim unii pe ceilalți devenim mult mai capabili să facem față propriilor anxietăți și lupta noastră pentru supraviețuire capătă o dimensiune superioară, plină de sens, în care (parafrazîndu-l pe Viktor Frankl) putem decide, ca ultimă libertate, care ne va fi atitudinea față de ceea ce ne amenință.

interviu realizat de Ana Maria SANDU