Foarte scurtă istorie a chemării românilor la plebiscite şi referendumuri
Primul a fost Cuza. În primăvara lui 1864, domnitorul a intrat în conflict cu Adunarea. Deputații îl destituiseră pe prim-ministru, un anume Kogălniceanu, care voia să treacă legea agrară. Pe 2 mai, Cuza a dizolvat Camera și i-a chemat pe dorobanți să-i evacueze pe deputați. Peste o săptămînă, circa 684.000 de alegători veneau la urne ca să spună dacă sînt de acord cu Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris. Prin acest text cu valoare constituțională, Cuza inventa Senatul, ca și o lege electorală care dădea întîietate alegătorilor din orașe. Doar 1307 cetățeni i s-au opus, numele lor fiind înscrise pe o listă separată.
După aproape doi ani, în martie 1866, un corp de votanți de aceleași dimensiuni era chemat să spună dacă voia desemnarea lui Carol I ca „principe suveran al Principatelor Unite“. Decizia venea după ce, la debarcarea lui Cuza, deputații și funcționarii statului juraseră credință lui Filip de Flandra, care n-a acceptat, însă, să preia puterea de la București. Rezultatul consultării a fost clar: 224 de români au zis nu, 685.969 – da. Așa debuta domnia regilor de Hohenzollern, despre care ne vorbește acum cu mult talent dl Duda.
Vreme de șapte decenii, poporul a fost lăsat în pace, fiind invitat doar la alegeri. În februarie 1938, Carol al II-lea a propus țării o nouă Constituție. Făcea asta după ce hotărîse să nu mai convoace Parlamentul ales în decembrie 1937 și numise membrii unui guvern tehnocrat, avîndu-l în frunte pe patriarh. Votul la plebiscit era obligatoriu și a durat de la 8 dimineața la 5 după-masă. Înainte de scrutin, s-au ținut slujbe, iar pe străzi au defilat, zicea o gazetă, „școli, străjeri și premilitari cu muzici“. Aproape 4,3 milioane de cetățeni au fost de partea domnitorului și doar 5483 figurează ca potrivnici. Constituția astfel aprobată a fost în vigoare doi ani și șapte luni.
Cel care a suspendat-o, Ion Antonescu, a organizat și el nu un plebiscit, ci două. Cetățeanul a fost chemat să se pronunțe despre unul și același lucru, adică „aprobarea chipului cum mareșalul Antonescu a condus Țara de la 6 septembrie 1940“. Prima consultare s-a ținut în 2-5 martie 1941, a doua trebuia să dureze din 9 pînă în 12 noiembrie, dar a fost prelungită cu trei zile, cînd dictatorul a văzut că mobilizarea era slabă. A avut, pînă la urmă, de partea lui 3,4 milioane de cetățeni, după ce adunase – cu o jumătate de an mai devreme – 2,9 milioane de sufragii. A fost singura dată în istoria noastră cînd alegătorii au fost chemați la urne în ordine alfabetică: cei de la A la L au mers dimineața, iar cei de la M la Z după-masa. Numărul celor care s-au împotrivit a fost, în martie, de 2996, iar în noiembrie – de 68. „Unanimitatea țării s-a așezat alături de mareșalul Antonescu“, nota un cronicar al acelor vremuri.
Recordul acesta a fost bătut în vremea lui Ceaușescu, cînd nici măcar o singură voce nu a mai fost împotrivă. Se întîmpla în toamna lui 1986. Secretarul general al PCR a modificat mai întîi Constituția, fiindcă ea nu prevedea organizarea de referendumuri. Tema supusă aprobării populare era formulată așa: „reducerea cu 5% a armamentelor, efectivelor și cheltuielilor militare ale României“. Țara era pe atunci membră a Pactului de la Varșovia, alianță îndreptată împotriva NATO. În orașe se făcuseră deja mitinguri pentru pace, dar dictatorul a vrut cu tot dinadinsul să arate că are parte de o susținere totală, așa că a chemat la urne – cu drept de vot consultativ – și tinerii de 14-18 ani. Statisticile sînt șocante: doar 4 adolescenți și 233 de adulți ar fi lipsit de la apel. 17.650.974 de români au zis „da“. Peste trei ani, Ceaușescu era împușcat la Tîrgoviște.
Dacă de la 1864 la 1989 au fost organizate șase plebiscite sau referendumuri, în epoca post-comunistă avem șapte asemenea consultări. Prima dintre ele a privit, din nou, o Constituție. E vorba despre cea discutată în primul Parlament ales după căderea regimului comunist, în care două treimi din deputați erau de la Frontul Salvării Naționale. Țărăniștii au cerut atunci boicotarea referendumului de aprobare, între altele fiindcă nu s a pus la vot forma de guvernămînt. N-au avut prea mult succes. Peste 8,4 milioane de alegători au fost de acord cu noul act fundamental, iar 2,2 milioane – contra.
În 2003 a avut loc un referendum de validare a unor modificări constituționale. Cea mai însemnată schimbare viza durata mandatului prezidențial, care a sporit de la 4 la 5 ani. Guvernul acelei perioade s-a dat peste cap ca să aducă la urne jumătate din corpul electoral, fiindcă acesta era pragul necesar pentru ca rezultatul să fie valid. Programată într-o sîmbătă, consultarea a fost prelungită și a doua zi, ca să se obțină miraculosul procent. Plecați la vînătoare de cetățeni, organizatorii au plimbat urnele prin cinematografe, bîlciuri și parcări. Numărul celor care s-au opus revizuirii a fost de zece ori mai mic decît al celor care au fost de acord.
În 2007, mașinăria s-a pus din nou în mișcare. De data asta, a fost vorba despre suspendarea președintelui. Procedura mai fusese lansată în 1994, împotriva lui Ion Iliescu, dar în acel an parlamentarii ascultaseră Curtea Constituțională, care a considerat că nu sînt motive pentru a l pedepsi pe șeful statului, așa că nu s-a ajuns la un vot popular, prevăzut ca mecanism de confirmare a deciziei luate în Camerele reunite. 13 ani mai tîrziu, CCR a zis că nu sînt motive să fie suspendat nici Băsescu, dar 322 de deputați și senatori au făcut-o totuși. La urne n-au venit decît 44,5% din alegători, așa că procedura a fost invalidată, fiindcă era nevoie de majoritatea absolută a celor înscriși pe listele electorale. Dintre cei prezenți, 75% s-au opus suspendării.
Cîteva luni mai tîrziu, președintele era cel care iniția o consultare populară. T. Băsescu a propus un nou mod de scrutin, mai precis i-a întrebat pe cetățeni dacă erau de acord ca „începînd cu primele alegeri care vor fi organizate pentru Parlamentul României, toți deputații și senatorii să fie aleși în circumscripții uninominale, pe baza unui scrutin majoritar în două tururi“. Guvernul era împotrivă, așa că a forțat demobilizarea, organizînd, de pildă, birouri de vot separate pentru referendum, deși în aceeași zi se țineau primele alegeri pentru Parlamentul European. Cum s-au pronunțat doar un sfert dintre cetățeni, consultarea n-a fost de nici un folos.
În noiembrie 2009, cînd avea loc scrutinul prezidențial, același Băsescu a inițiat nu unul, ci două referendumuri. Primul viza desființarea Senatului, iar al doilea propunea ca numărul maxim de aleși să fie de 300. Ambele propuneri au fost larg susținute: 72% voiau o Cameră, nu două, și 83% credeau că ne descurcăm mai bine cu 300 de deputați. Rezultatele au fost valide, fiindcă prezența a depășit pragul de 50% + 1, dar legiuitorii le-au ignorat.
În 2012, o nouă suspendare și același scenariu: CCR a zis nu, majoritatea anti-Băsescu a zis da, la urne au ajuns doar 46%. În proporție covîrșitoare, cei veniți, în ciuda boicotului cerut de Băsescu și de aliații săi, au votat pentru demitere. Nemulțumiți că nu le-a ieșit nici de data asta mașinațiunea, fiindcă pragul de validare n-a fost atins, adversarii președintelui au vrut să modifice listele electorale după ce consultarea se ținuse. Unic în lume! A fost un circ, ale cărui ecouri nu s-au stins nici azi.
Actualul președinte a fost și el amenințat, de cîteva ori, cu suspendarea. Deocamdată, a fost scutit de o așa emoție. A propus, în schimb, la începutul lui 2017, un referendum despre lupta anticorupție. Parlamentul a avizat propunerea, dar Iohannis a amînat organizarea lui, deși unele grupuri care au mobilizat strada recent i-au cerut să cheme lumea la urne. Asta e ceva nou, de obicei s-a trecut repede la fapte, cînd a venit vorba să fie întrebat poporul.
Concluzii? Una singură. Referendumul a fost legat mai mereu de capul statului. Care a ieșit tot timpul învingător. Dar, după aceea, a mai păstrat puterea foarte puțin.
Cristian Preda este din 1992 profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti. Din 2009 este parlamentar european. Printre cărțile publicate: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Editura Polirom, 2011.
