„Eleganța interioară ne protejează contra abrutizării“ – interviu cu Ioana AVĂDANI, președinta Centrului pentru Jurnalism Independent
Dacă ar fi să evaluăm gradul de eleganță dintr-o societate, poate că primul indicator ar fi discursul public. Cum arată acesta, în prezent, în România?
Cu siguranță, calitatea discursului public din România a scăzut semnificativ în ultimii ani. Ceea ce remarcasem ca noutate în cazul protestelor de stradă din 2017, și anume, ieșirea în public a unor mesaje care frizau vulgaritatea, azi a devenit un tip de discurs care s-a generalizat. La momentul respectiv am interpretat izbucnirea de vulgaritate ca fiind o ultimă „armă“: se spune că înjurătura este arma celor slabi, care nu se pot apăra sau opune, dar nici nu pot rămîne fără reacție. Pus într-un astfel de context, limbajul vulgar are o oarecare justificare. Pe măsură ce trece timpul, însă, observăm că utilizarea acestui limbaj pare să se fi „normalizat“, să fi devenit ceva obișnuit. De ce s-a ajuns aici? Probabil pentru că de partea cealaltă nu a existat nici o reacție reală, a fost cel mult una de mimetism. Te aștepți ca atunci cînd ai sute de mii de oameni în stradă să existe o reacție de „partea cealaltă“, una de luare în seamă, de recunoaștere a protestului. Cît timp aceasta lipsește, mesajul trimis este unul clar: unul de minimalizare, aroganță, respingere și negare a temeiului. În condițiile astea, protestatarii s-au simțit îndreptățiți să devină din ce în ce mai virulenți, însă singura virulență pe care erau dispuși s-o utilizeze, repet, era cea a limbajului. Niciodată protestele de stradă nu s-au imaginat a fi violente fizic, singura violență a fost cea verbală. Paradoxal, mi se pare chiar un gest de eleganță.
Cu toate acestea, odată cu mesajele vulgare de la proteste, am avut și senzația că s-a rupt o barieră, o convenție. Oamenii erau dispuși să treacă dincolo de buna-cuviință, pentru că frustrarea era foarte mare. Atîta timp cît clasa politică a rupt niște bariere și niște convenții, care aveau legătură cu statul de drept, procedură legislativă etc., mulțimea s-a simțit, la rîndul ei, îndreptățită să rupă și ea aceste bariere, singurele care îi stăteau în putere – cele legate de limbaj.
Cu alte cuvinte, cînd trăiești cu măgarii, te înveți să zbieri?
Avem o bogăție de proverbe și zicale care ne gradează eleganța, o întreagă mentalitate populară care să ne ferească de abrutizare. „Nu te lupta cu porcul în noroi, că s-ar putea să-i placă“ sau „Dacă intri în troacă, te mănîncă porcii“. Bineînțeles că, ieșind din sfera discursului public, trebuie să vorbim și despre discursul politic, despre vulgarizarea fără seamăn a vorbirii liderilor politici, care mă deranjează enorm. Lucrurile pe care le-am văzut în Parlament, de la discursurile „de la înalta tribună“ pînă la interacțiunile dintre membrii Parlamentului, sînt absolut inacceptabile. Faptul că un parlamentar își permite să folosească expresii vulgare la adresa unui alt coleg e un incident, faptul că nu există reacții de sancționare din partea organizației politice din care respectivul face parte este deja simptomatic.
Credeți că se poate păstra eleganța într-un mediu care te abrutizează?
Există forme și forme de eleganță. Îmi aduc aminte de o poveste în care un fost deținut politic spunea că modul prin care a reușit să supraviețuiască perioadei de după eliberare a fost să-și păstreze rutina de eleganță de-o viață. Dacă avea de mîncat doar un ou și o roșie la o masă, și le punea pe farfurie, utiliza cuțitul și furculița ca să le taie, păstrînd ritualul – și eleganța ritualului – unei mese adevărate. Cred că genul acesta de eleganță interioară este cea care ne mai protejează contra abrutizării.
Cu alte cuvinte, eleganța este un semn al respectului de sine?
Eleganța este întotdeauna un semn al respectului de sine. Ca o anecdotă: la un moment dat, am avut un schimb de replici cu amicii mei de pe Facebook. Cineva îmi imputa că folosesc apelativele „domnul“ și „doamna“ cînd mă refer la personajele politice ale zilei, iar altcineva i-a răspuns: „Nu respectă personajele, ci se respectă pe sine“. Trebuie să înțelegem că această formă de politețe, care poate fi și ironică, este, în primul rînd, un semn de respect pentru tine. Cînd începi să intri în tăvălugul limbajului vulgar, diferențele vor fi foarte greu de făcut.
În alte părți, mai „civilizate“, lucruri mult mai puțin jignitoare sînt taxate grav și imediat. Privesc cu plăcere masochistă dezbaterile din Parlamentul britanic. Modul de livrare a discursului, calitatea ironiei – nici ei nu se iubesc prea tare și au de dezbătut probleme și mai complicate ca ale noastre, uneori chiar de viață și de moarte. Cu toate acestea există această eleganță a discursului care la noi a dispărut de mult.
Ce se întîmplă în mass-media și în social media?
În primul rînd, în social media toată lumea intră cu drepturi egale, fiind un soi de agora, deși agora avea și ea limitele ei. Pe de altă parte, mass-media este locul unde ar trebui să existe frîne. Pentru că aici vorbim despre o profesie, cu limite profesionale care te obligă, sau ar trebui să te oblige la reținere, cel puțin în ceea ce privește limbajul. Mass-media din România nu a fost niciodată prea elegantă, cel puțin nu după ’89. Nici nu și-a propus vreodată acest lucru ci, din contra, a fost o presă militantă. Imediat după ’89 a fost acea perioadă de renaștere, de efervescență – copilăria și adolescența – și cunoaștem cu toții plăcerile scatologice ale adolescenței, cînd folosești cuvinte tari, doar pentru a te simți important. A existat, apoi, o perioadă de oarecare stabilizare – și aici trebuie să remarcăm că, oricît de hulit e în zilele de azi CNA, el a fost totuși o frînă, prin impunerea unor reguli de exprimare în televiziuni, care la momentul respectiv dominau discursul public, reușind să stabiliească niște standarde acceptabile. Aici aș mai pune o vorbă bună și pentru mult criticata „corectitudine politică“ – care are, dacă nu alte merite, măcar pe acela de a ține nivelul exprimărilor publice la cote acceptabile. Că putem duce această corectitudine politică în extreme, care nu mai au nici o legătură nici cu corectitudinea, nici cu politica, devenind practic cenzură, e altă poveste. Dar, utilizată în doze rezonabile, corectitudinea politică a pus niște „bemoli“ pe un discurs, de regulă cel rasist și xenofob, care risca să devină foarte inflamator.
Foamea de bani, goana după audiență distrug eleganța în presă?
Lucrurile sînt mai nuanțate. A spune că ești lipsit de deontologie pentru că ești sărac mi se pare o simplificare îngrozitoare. Se vede clar scăderea calității cauzată de lipsa banilor. Dar, dincolo de asta, există o scădere a calității cauzată de lipsa eticii interne. Cînd leg două declarații fără legătură, doar ca să fac o știre, asta nu ține neapărat de resurse, cît mai ales de resorturi. Într-adevăr, lumea aleargă după audiență, click-uri, cifre de vizualizări – iar atunci se mai flexibilizează formele. Mai punem un clickbait, mai folosim forme mai „dezvăluitoare“. Dar a considera că poți face lucrul ăsta la nesfîrșit e perdant pentru că, în naivitatea mea, îmi imaginez că există totuși o limită a bunului-simț care nu mai poate fi trecută de nimeni fără consecințe grave.
Cred că poți face audiență și fără să fii mîrlan. Mîrlănia nu e neapărat o rețetă pentru a atrage publicul, iar aici trebuie să punctăm faptul că mîrlănia atrage un anumit fel de public. Atîta timp cît la noi nu se va miza pe calitatea publicului pe care îl atragi, ci doar pe cifre, se va merge la formule din ce în ce mai proaste, iar rezultatul va fi întotdeauna înspre jos.
a consemnat Stela GIURGEANU
