Despre echilibrul compromisului

În dicționarul limbii române, termenul de „compromis” este definit ca însemnînd o înțelegere între două persoane, un acord bazat pe renunțări și concesii reciproce. Percepția generală este că atunci cînd ne aflăm într-o relație pe termen lung trebuie să facem compromisuri pentru ca acea relație să poată fi. În percepția generală înseamnă că trebuie să lăsăm de la noi, ceea ce implică renunțare în favoarea celuilalt, o renunțare cu care nu sîntem în acord și care naște frustrare, dar pe care ne simțim nevoiți să o facem întrucît altfel vom pierde relația. Cel puțin așa ni s-a imprimat din mediul în care am crescut.

Primim ca model și ca învățăminte din partea celor care ne cresc, dar și din partea celor pe care îi avem în preajmă, ideea că dacă nu ești dispus să faci compromisuri, deci să tolerezi lucruri care te deranjează, vei sfîrși singur, abandonat – eventual asociem și o imagine dramatico-teatrală, singuri pe o bancă în parc, fără să avem parte de relații umane. Bineînțeles că este o exagerare, nimeni nu ajunge așa doar pentru că nu este dispus să tolereze ceva cu care nu este de acord și nu se află în valorile persoanei respective. 

Devenim singuri în momentul în care nu acceptăm opinia diferită a celuilalt. Cînd gradul nostru de toleranță față de cineva care nu gîndește ca noi este foarte scăzut, pentru că mesajul pe care îl transmitem este acela că nu-i acceptăm pe acei oameni, că-i judecăm și le punem o etichetă, ne luptăm cu ei și căutăm să ne impunem opinia, chiar cu prețul pierderii relației. În literatura de specialitate, psihologia familiei și a cuplului, s-a scris despre întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem: Vreau să am dreptate sau vreau relația? Atunci cînd cineva are o opinie diferită de a noastră, noi o interpretăm ca fiindu-ne ostilă, o preluăm ca pe un atac la valorile și credințele noastre personale și nu o vedem așa cum este ea în realitate, adică fiind o opinie, un mod de gîndire diferit de al nostru, și nu împotriva noastră. Modul de a percepe lucrurile în felul acesta se regăsește în eul nostru nematurizat, cel care a rămas blocat la nivel infantil, al copilului care își ia jucăriile și pleacă, nu rezolvă conflictul, nu negociează, ci abandonează, întrucît schema cognitivă după care funcționează este: dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea.

Atunci cînd utilizăm această schemă cognitivă: „Eu sînt OK, tu nu ești OK” limităm, îngustăm orizontul vieții noastre, optînd pentru monotonie și siguranță, întrucît sîntem speriați de succes, eșec, respingere, intimitate, aventură. Evităm să trăim. Mai degrabă mergem pe modulul în care supraviețuim. Nu avem o calitate a vieții emoționale, de frica regretelor, a pierderii, a eșecului. Vom avea regrete, vom face greșeli, vom lua decizii proaste, nu există să ne trăim viața perfect, să facem alegerile perfecte, să luăm deciziile perfecte, să fim perfecți.  Fac parte din viața noastră greșelile, nu există om care să aibă numai succes, care să acționeze fără greșeală. Nu există om perfect. În educația primită de noi nu ni s-a permis să greșim, să eșuăm, să acceptăm că o decizie pe care o luăm nu are cum să aibă numai beneficii, va avea și dezavantaje, dar este important să luăm decizia care are cele mai multe avantaje pentru noi, să ne-o asumăm și să o implementăm în viața noastră. Lipsa maturității emoționale se observă în frica de a nu schimba lucruri, de a rămîne în relații abuzive și de a face compromisuri, cu sentimentul că-mi calc pe suflet, că renunț la o parte din mine, fiind într-un dezacord profund cu ceea ce fac. Frica de a schimba ceva, de a rămîne singur sau de a fi abandonat ne face să cedăm și să acceptăm de cele mai multe ori o situație abuzivă și intolerabilă.

Atunci cînd ne este teamă că vom fi abandonați, activăm de fapt frica de a fi văzuți așa cum sîntem, vulnerabili, sensibili, ușor de rănit. Ni s-a inoculat, prin educația abuzivă de care am avut parte majoritatea în anii comunismului, sentimentul că sîntem fundamental defecți și nedemni de a fi iubiți. Nu trebuie acuzați părinții sau bunicii noștri, ei așa au fost crescuți și au predat la rîndul lor, mai departe, modelul după care au fost crescuți în familia lor. În plus, nici nu existau atîtea informații pe care să le poată accesa pentru a face lucrurile diferit în privința educației copiilor lor, iar cei care intuiau și făceau lucruri diferite se loveau de gradul redus de înțelegere al societății de la momentul acela. Condiționările pe care le primeam veneau din frica de nu-i transforma pe copii în niște răsfățați care ar face de rîs familia și, mai rău, ar ajunge să-și rateze viața la vîrsta adultă; iar o vorbă care avea mare trecere în conversațiile adulților de atunci, și care era preluată ca recomandare, era: „Copilul se sărută în somn, altfel i se urcă la cap și se transformă într-un monstru răsfățat”.

Acest tipar educațional își are sorgintea în cartea psihologului John Watson din 1928 despre creșterea copiilor, în care acesta scria că afecțiunea mamei poate avea un efect periculos asupra caracterului aflat în dezvoltare al copilului. Acesta recomanda să fie mîngîiați o dată pe cap, doar în cazul în care au făcut ceva extraordinar și „niciodată să nu-i îmbrățișați și să nu-i sărutați, niciodată să nu-i lăsați să stea în poala voastră”. Teoria aceasta s-a propagat, iar noi am primit atenție și ne-am simțit văzuți doar atunci cînd veneam cu note bune, cînd ne ridicam la înălțimea așteptărilor adulților din viața noastră, cînd îndeplineam o sarcină dificilă. Modelul acesta de educație îl putem observa în nevoia noastră de a căuta validare, de a ne simți văzuți, de face lucruri ce ne depășesc uneori resursele, în rușinea pe care o simțim atunci cînd cineva ne laudă, ne simțim jenați cînd sîntem validați și apreciați, în incapacitatea noastră de a spune nu, în fricile noastre de a nu fi părăsiți dacă nu facem cum vrea cel de lîngă noi, de a nu fi respinși dacă îndrăznim să ne exprimăm dezacordul sau părerea diferită.

Acest model de educație are ca efect distanța afectivă dintre adulții acelor vremuri și copiii de atunci, copii deveniți adulții de azi, cu toate fricile de a nu fi părăsiți, cu sentimentul de a se simți necorespunzători, de nu fi capabili să-și exprime afecțiunea și atașamentul întrucît acestea le-ar arăta sensibilitatea, iar astfel ar putea fi răniți din nou și ar suferi.

Frica de a nu mai fi răniți ca atunci cînd eram mici, pentru că atunci cînd eram mici nu aveam suficient dezvoltată structura mecanismelor de apărare pentru a ne proteja, iar internalizarea acelor răni s-a produs în funcție de gradul de sensibilitate al fiecăruia și de individualitatea noastră, duce azi la formarea unor mecanisme defensive eronate și constant în alertă, ca o stare de atac, ce ne face să ne luptăm cu cei din jur în permanență într-un mod de care nu sîntem conștienți, duce la compromisuri ce ne îngrădesc și are ca efect, pe termen lung, epuizarea resurselor noastre, atît cele fizice, cît și cele psihice, ducînd la îmbolnăvire. Prin epuizarea resurselor noastre permitem apariția unor breșe în sistemul nostru imunitar și psihologic ce mențin stresul crescut, ducînd inevitabil, în timp, la burnout, la o ardere, o consumare a acestora. Stresul are formă și consistență, chiar dacă ne este greu să-l definim, dacă ne aplecăm mai profund asupra noastră îi vom vedea forma, consistența și modul cum ne afectează.

Învățăm de mici să facem compromisuri, prin modelele pe care le avem în familia noastră, imprimăm conduita acestora, dar și din educația formală a școlii, unde învățarea nu ține cont de specificitatea fiecăruia, ci are un șablon în care ni se cere să normăm unitar, deși nu sîntem înzestrați toți cu aceleași trăsături și capacități intelectuale. Compromisul aici are forma trecerii la unele materii cu eforturi mari ce presupun scăderea stimei de sine și a încrederii în propriile capacități, iar la cele la care sîntem înzestrați minimizăm, întrucît stima noastră este deja afectată de acele materii la care facem eforturi. Neținîndu-se cont de diferențe și nefiind educați că este în regulă să fim diferiți, la vîrstă adultă acest lucru se observă prin frica de a fi singuri. Dezvoltăm un mecanism de tip „nu sînt în stare să mă descurc, am nevoie de cineva care să mă ghideze”. Căutăm să fim ca ceilalți întrucît ne este frică să fim noi înșine, de fapt nici nu știm cine sîntem noi, deoarece nu ne cunoaștem cu adevărat.

E trist, dar lipsa educației emoționale aici se vede cel mai bine. Sînt oameni care au succes material, financiar, statut social, aparent sînt bine așezați, dar de fapt în interior aceștia se simt înfrînți, nu știu exact cine sînt, se simt pierduți, se simt neajutorați, deși ceea ce au în exterior contrazice ceea ce este în interiorul lor. În interior, sînt într-un compromis major cu ceea ce sînt, se simt impostori, nevăzuți și caută să se protejeze de aceste sentimente prin comportamente adictive, narcisice, de posesiune în bunuri materiale și în imaginea lor și a propriului corp, prin intervenții chirurgicale ce evidențiază negarea compromisului pe care-l fac cu îmbătrînirea, cu acceptarea eului lor interior, a echilibrului pe care nu-l au, dar și cu moartea. La baza acestor comportamente este frica de moarte, ce ne face să ne înconjurăm de relații inautentice și să avem niște comportamente repetitive de renunțare la nevoile noastre, la cine sîntem, ne determină să recurgem la compromisuri ce ne pot sufoca și ne pot produce durere.

Nu-i ceva rău să avem nevoie de sprijin, dar devine problematic atunci cînd facem acele compromisuri despre care scriam mai sus, cînd mă anulez pe mine și nevoile mele. Unii oameni nici măcar nu mai știu care le sînt nevoile, pentru că nu și-au permis să se gîndească că merită să fie vorba și despre ei, pentru că nici măcar nu se cunosc pe sine. Compromisul aici se traduce printr-o relație fuzională, specifică perioadei copilului mic care are nevoie să stea lipit de mama sa, relație pe care o dezvoltă cu cineva din apropiere – fie că este vorba despre părinți, deși ei sînt adulți, fie cu partenerul, cu un frate/soră, prieten/ă, dezvoltă relații de dependență emoțională, ceea ce implică costuri emoționale crescute pe termen lung, dacă relația este una abuzivă. Atunci cînd presupunem că partenerul nostru este identic cu noi îi negăm existența, spune Harville Hendrix. Tot el mai spune că într-o relație sănătoasă ar trebui să înțelegem că trăim alături de o altă ființă care nu este o extensie a noastră, ci este un om diferit de noi, unic, cu gene diferite, istoric de viață diferit și opinii pertinente.

Un tipar cognitiv pe care l-am internalizat în structura noastră este mesajul „după rîs vine plîns”, ce ne-a inoculat frica de plăcere, de fericire. Deși, la nivel conștient, ne dăm toată silința să fim fericiți, nu sîntem conștienți că sîntem rezistenți la a fi fericiți; iar această rezistență își are sursa în mesajele pe care le-am primit și depozitat în noi, devenind parte din felul de a gîndi și a acționa la vîrsta adultă. Atunci cînd eram copii, vitalitatea noastră era în plină dezvoltare și căutam să facem diferite activități care ne produceau bucurie, iar cînd mesajele primite erau să ne potolim, să nu mai sărim, să nu riscăm, le-am preluat ca pe limite uneori impuse sub forma pedepsei, lucru ce a dus la frica de a trăi plenar. Am dezvoltat autolimitările și implicit nevoia de a avea pe cineva care să ne spună cum trebuie să trăim. Lucrul acesta vine la pachet cu tiparele unice ale altcuiva de a vedea viața, tipare care nu ni se pot potrivi și nouă, fiindcă sîntem diferiți.

Acceptăm compromisul și îl facem atunci cînd ne este frică de singurătate, de izolare. Frica de singurătate o vedem în poveștile copilăriei, în literatură, în filme, întotdeauna ni se arată cum cei doi s-au găsit și sînt suflete pereche, reclamele ne arată familii perfecte, cu prietenii perfecte, care stau la masă și sînt fericiți. Acolo nimeni nu este singur și nimeni nu suferă, nimeni nu face compromisuri, toți sînt într-o stare de armonie și pace care te face să-ți simți nefericirea și singurătatea mult mai acut. Este un mesaj pe care-l primim fără să ne gîndim la el cu adevărat. Efectul acestuia în viața noastră este că ajungem să mergem la petreceri sau la evenimente, precum nunți, botezuri, unde nu ne dorim să fim, dar setarea noastră cognitivă este că „nu se face” să nu mergi, că trebuie să te duci, ce vor spune cei din jur dacă nu ne ducem? Ne alegem, la final, cu o stare de iritare, de oboseală, de nefericire. Acesta este unul dintre compromisurile pe care le facem și nici măcar nu conștientizăm că-l facem. Frica de autenticitate și lipsa cunoașterii de sine sînt bine ilustrate în aceste situații.

Și mai este și frica de a nu fi singuri, izolați, întrucît nu știm cum să trăim cu noi, nu am avut un model și ne sperie, ar fi o singurătate demnă de Dickens, în Poveste de Crăciun. Frica de singurătate merge mînă în mînă cu frica de liberatate deoarece ni se arată că sîntem responsabili de propria viață, de alegerile pe care le facem, și că nu mai este nimeni care să ne ghideze. Ești creatorul propriei tale vieți. Sînt oameni care își asumă și devin responsabili pentru viața lor, la fel cum sînt oameni care nu o fac și ajung la compromisuri prin rămînerea în relații toxice, în care ajung să bagatelizeze comportamente cu adevărat inacceptabile, prin rămînerea în locuri de muncă nesănătoase, în situații de viață ce solicită și implică o uzură majoră, din frica lipsei unei oferte mai bune.

Nu există un tipar al compromisului pe care trebuie să-l facem și al celui pe care nu ar trebui. Fiecare își are propriul simț, intuiția de a înțelege cînd este prea mult și de a schimba. Schimbarea înseamnă muncă cu tine, înseamnă înțelegerea motivațiilor noastre inconștiente, vindecarea unor răni, dar și evoluție, înseamnă eliberare și libertate, înseamnă confruntare cu fricile noastre, înseamnă acceptarea acestora ca parte din noi. Sînt persoane care sînt prizonierele  propriilor opinii despre lume, adînc înrădăcinate în gîndirea lor, acuzînd reaua-intenție a partenerului, nereușind să realizeze că, pur și simplu, percep diferit aceleași circumstanțe și că, de fapt, nici unul nu-i răuvoitor. Prin toate acestea, încercăm să subminăm simțul de sine al partenerului nostru și să-l înlocuim cu al nostru, adică să ne creăm o iluzie egocentrică.

Într-o relație în care ne respectăm reciproc părerea și o percepem ca pe o modalitate de a ne îmbogăți propria părere, vom ieși cîștigători, avînd o perspectivă mai clară a imaginii de ansamblu. Maturizează-te și trăiește-ți viața mai departe. Compromisul înseamnă acceptarea celui diferit de noi ca fiind diferit și nu confuzia acceptării abuzului ca fiind compromisul ce trebuie făcut într-o relație. Este o mare deosebire între compromisul firesc, de a accepta diferențe între parteneri, și compromisul care înseamnă abuz și diminuarea identității celuilalt.  

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.