De la hedonism la producție - în plină „selva oscura”

De-a lungul deceniilor, biblioteca mea a trecut prin reconfigurări legate intim de poziționarea mea față de lectură și de diversele „reforme” intelectuale la care m-am supus. Am cărți care mă însoțesc încă din adolescență și care poartă semnele lecturii intense, pasionale din liceu: Dostoievski (Demonii, Frații Karamazov în două volume, de la Cartea Românească), Baudelaire (Florile răului, în BPT), niște xeroxuri după Justine (Durrell, nu de Sade) și Eliade. Nu le-am dat, deși am ediții mai noi și mai bine făcute, tocmai pentru că țin de miezul încă fierbinte al unei pasiuni născute atunci: oricît am încercat la alte vîrste să regăsesc intensitatea lecturii din acei ani, nu am reușit decît o aproximare hrănită din amintire.

E o legătură trainică între vîrsta psihicului și cea a lecturii: bineînțeles că lectura de identificare a adolescenței a trebuit să cedeze în fața iluziei rațiunii, a iluminismului maturității. Ca orice Iluminism, și acesta și-a făcut chip cioplit din Adevăr, ba a venit și cu o doză de orgoliu pe care am început să-l regret înspre 40 de ani. Era orgoliul celui care „înțelegea” literatura, ba chiar își permitea să valideze o singură rețetă în proză, un singur fel de poezie, venind în sprijinul idiosincraziilor cu iluzoria experiență de lectură.

Bineînțeles că cititul așa-zis profesionist, la care m-a obligat cariera diurnă, n-a ajutat nici el prea mult: acumulam, fără s-o realizez, date, topuri, stileme, experiență livrescă, dar nu mai citeam cu adevărat. Biblioteca mea creștea ca vița-de-vie sălbatică, fără a avea disciplina pe care i-o doream, însă era ordonată arborescent în jurul unui nucleu dur, al rafturilor de teoria literaturii și de critică literară: probabil că nostalgia anilor de facultate, cînd nu-mi permiteam comorile seriei de teorie de la Univers, mă făcea să le vînez în continuare, deși arareori mai deschideam cărțile acelea, iar atunci cînd o făceam mă duceam țintit la paginile din bibliografia de la cursurile de teoria literaturii, pagini subliniate și făcute harcea-parcea de generații întregi de studenți la Litere. Legat de acest nucleu, prin sinapse inteligibile, era cel de teoria artei, a doua pasiune a primei tinereți, unde se luptau volumele de „Meridiane” cu achiziții mai noi, toate justificate însă sentimental: un prim album Dalí, cumpărat cu mari sacrificii în anul al doilea de facultate, un foarte vechi album Chagall, pe care-l frunzăream încă din copilărie, Aberații-le lui Jurgis Baltrusaitis etc.

După vîrsta de 30 de ani am căpătat „boala istoriei”, așa că biblioteca a căpătat noi ramificații: raftul de istorie antică, raftul de istorie medievală, de istorie modernă și contemporană. Fiecare raft s-a extins apoi, devenind „rafturi”, pentru că istoria are tendința de a acapara locuința în care e invitată. În paralel, însă, golurile erau umplute de multă, foarte multă și prea multă literatură contemporană, română și străină: mă agățam de romane despre care știam mai curînd ce impresie mi-au produs la prima lectură, dar din care nu-mi aminteam mare lucru.

Înspre vîrsta de 40 de ani am început să-mi completez biblioteca de psihanaliză, un proces timid la început, dar care a căpătat pe parcurs aspectul unei activități compulsive: fiecare nouă achiziție intelectuală trebuie să treacă mai întîi proba de foc a completitudinii. Dacă e Freud, atunci va trebui să avem de-a face cu Opere complete, dacă e Jung, de asemeni. Apoi raftul post-freudienilor și al post-jungienilor, apoi disidenții și tot așa.

Biblioteca de la 40 e din ce în ce mai palimpsestică, cărțile sînt aranjate la raft pe trei rînduri și, lucru pe care nu l-aș fi bănuit atunci cînd îmi organizam cu entuziasm cele cîteva rafturi de început, literatura contemporană ocupă rîndurile interioare, ca o cutie neagră care va trebui spartă și interpretată probabil după prăbușirea avionului. Au venit spre exterior, spre vedere, cărțile de non-ficțiune, filosofia, istoria, eseul, dar și literatura antichității, pe care o recitesc din ce în ce mai des. Au avansat, ca-n dinamica legiunii romane, cărțile care au dat tonul acum 25 de ani: proza lui Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, Hemingway, Malraux, Camus, Iris Murdoch, Graham Greene, Bellow, Roth, Borges, Hrabal, Schulz, Nabokov. Am întotdeauna la îndemînă biografiile, corespondența, cărțile de călătorie, jurnalele, autobiografiile, umăr la umăr cu Chateaubriand, Nietzsche și Schopenhauer. Poezia e răspîndită prin toată casa, de la Horațiu, Virgiliu, Ovidiu, antologiile de poezie greacă și latină la Louise Glück, Frederick Seidel, W.S. Merwin, Philip Larkin, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam sau Constantin Cavafis.

Nu mai citesc febril, mereu actul lecturii e fracturat de mici atacuri de panică în care simt că nu mai am destul timp să citesc cît mi-aș dori și atunci îmi vin în minte cărți pe care mi-am propus să le citesc, dar nu am făcut-o niciodată. Mi se întîmplă din ce în ce mai des să încep o asemenea carte și să eșuez cu un album Hiroshige, artistul „lumii plutitoare”, pe care mi l-am cumpărat dintr-o splendidă librărie de la Torino. Sau să încep o carte despre istoria creierului uman și să mă trezesc că mă ridic ca-n somn, merg spre raftul de „Meridiane”, de unde scot corespondența lui Tonitza, citesc o pagină, o pun la loc și iau în schimb un volum din Timpul lumii al lui Braudel, pe care-l las după cinci minute pentru Jurnalul unui hoț. Sînt lecturi fulgurante, hoții în miez de zi, mici încercări patetice de a fura timp.

Am visat că, aflat într-un aeroport, gata să mă îmbarc spre New York, am scos din geantă, la control, un flacon pe care scria „Vico”: mi-am dat seama că nu mai știu nimic din Vico în afară de corsi e ricorsi, așa că acum citesc Știința nouă cu o pasiune onirică, ce mi-a lipsit acum 15 ani. În cadrul gîndirii eriksoniene, mă aflu la începutul vîrstei mature, a „generativității” în care psihicul se opune cu toată forța stagnării. Și oricît mi-aș spune că lectura nu este stagnare, e ceva adînc îngropat în mine care mă contrazice și-mi spune că adîncirea hedonistă în lectură aparține unei alte vîrste și că a sosit momentul „să produc”.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor, coordonează Colecția „Anansi” a Editurii Pandora M. Ultima carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Editura Polirom, 2019.