De cînd educația nu se mai cheamă învățămînt

Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative. (Ministerul Educaţiei)

Ce s-a întîmplat important în ultimii 10 de ani în educaţie? Mai nimic, poate răspunde cineva. Şi l-am numi pe acel om cîrcotaş, fără să o merite. Cum nu s-a întîmplat nimic!? N-am avut o mulţime de miniştri, fiecare cu reforma lui? N-am scos notele din ciclul primar şi le-am înlocuit cu calificative? Nu dăm astăzi teste naţionale? Nu publicăm o sută de subiecte pentru bacalaureat, pe care elevii să le tocească în speranţa că vor avea noroc şi le va „pica“ subiectul potrivit? Nu primim elevii la liceu în funcţie de notele pe care profesorii, care-i ştiu de mici, îi evaluează permanent? N-avem astăzi universităţi independente, „descentralizate“ şi facultăţi subordonate? Nu am combinat de zeci de ori educaţia cu tineretul, cu sportul, cu cercetarea şi cu ce s-a mai nimerit în denumirea oficială a Ministerului Educaţiei? Cum să nu se fi schimbat nimic?! Păi, să vedem ce s-a schimbat şi cînd anume s-a schimbat în ultimii zece ani. Dar pentru a înţelege mai bine ultimii zece ani, nu putem să facem abstracţie de prima decadă de după Revoluţie. 

Atunci, imediat după Revoluţie, ne-am îngrijit să curăţăm manualele şcolare de poza „Tovarăşului“ şi de alte elemente comunistoide, proprii propagandei specifice unui sistem totalitar care vedea în „învăţămînt“ unealta perfectă de control a viitorilor cetăţeni, mult-aşteptaţii oameni noi. Şi aveau dreptate să gîndească aşa. Măcar comuniştii conştientizau că de ceea ce se întîmplă în şcoală, la un moment dat, depinde cum vor arăta în viitor oamenii unei societăţi. Noi am uitat acest lucru. Spuneam că ne-am grăbit să scoatem elementele de curriculum specifice propagandei şi am crezut în mod naiv că am făcut reforma educaţiei. Să schimbi „Tricolorul“ cu „Deşteaptă-te române!“, să scoţi cîteva cîntecele patriotice şi stema proletcultistă nu înseamnă că ai făcut reformă. Elementele de curriculum ascuns au indus, pentru încă cîteva generaţii, valori anacronice. 

Prin ’96-’97, după ce Convenţia Democrată a ajuns la putere şi Andrei Marga a devenit ministru, am început să ne prindem că avem nevoie de o altfel de reformă: descentralizare curriculară, nevoia de noi didactici şi noi metode de predare, introducerea unor elemente specifice noului management public, manuale alternative şi altele pe care le-am descris în amănunt cu alte ocazii. Minunea n-a durat mult. Cînd lucrurile începeau să se cristalizeze, fatalitate, fostul PDSR (pentru cei mai tineri, actualul PSD) a cîştigat iar puterea, Ecaterina Andronescu s-a pus pe contrareforme, pur şi simplu „corectînd“ din pix ce se lucrase anterior. O nouă generaţie de reforme a eşuat şi nu a produs efecte mai tîrziu, adică, raportat la ziua de azi, în trecutul nostru recent. Ştiţi, reformele din educaţie produc rezultate în aproximativ opt ani. De aceea, un ciclu de politici educaţionale trebuie să aibă aproximativ opt ani. 

Am băgat bani în ultimii patru ani în educaţie, înainte de a reforma sistemul, şi au dispărut ca apa în sugativă fără să lase nici o urmă la nivelul calităţii. Şi ar mai fi de spus că la nivel instituţional n-am reformat nimic serios, iar profesorii sînt blazaţi şi apatici din cauza unei politici de resurse umane, aceeaşi de zeci de ani, care recompensează vechimea, adică fidelitatea faţă de sistem, în loc să recompenseze performanţa adevărată şi chiar să încurajeze competiţia reală. Mai avem nişte relicve numite inspectorate şcolare, unul în fiecare judeţ, care au uitat de menirea lor iniţială, adică „inspecţia“ – cum se chema pe vremuri –, azi îi spunem evaluare şcolară. Pe scurt, avem cam toate formele instituţionale ale vechiului sistem de învăţămînt peste care am pus la întîmplare proceduri noi şi am mai adăugat o serie de organisme noi (vezi cele două agenţii de asigurare a calităţii) care, la rîndul lor, au crescut birocraţia şi au adus în plus poveri administrative suplimentare (vezi completarea hîrtiilor în mod formal). Pe scurt, tot ce am făcut am făcut de formă, iar schimbarea nu s-a produs în mod real acolo unde trebuia: la nivelul clasei, în relaţia dintre profesor şi elev. Acesta este nivelul ce trebuie vizat de orice reformă în educaţie, pentru că acolo se înfăptuieşte educaţia! Nu în minister, nu la inspectorate şi la agenţii, nu în biroul directorului, ci în clasă. Şi asta înseamnă două lucruri: profesori motivaţi şi pregătiţi, şi elevi (şi părinţi) care să găsească relevant ce se întîmplă la şcoală. În cei 20 de ani, schimbare s-a mai realizat, dar doar ca degradare a formei moştenite de la comunişti, intrată în conflict cu odraslele noilor „capitalişti“, şi nu ca rezultat al unor reforme coordonate.