De ce citesc copiii

Publicat în Dilema Veche nr. 695 din 15-21 iunie 2017
Unde dai şi unde curge jpeg

Dacă m-ar întreba cineva „De ce citesc copiii?“, habar n-aș avea ce să răspund. Și mă îndoiesc că, din mulțimea „experților“ care par să știe, care mai de care, de ce nu citesc copiii, s-ar găsi vreunul să poată da un răspuns articulat la această întrebare. N-oi fi știind eu de ce citesc copiii, dar știu că de citit, citesc, chiar dacă numărul lor nu face gaură-n statistici. E suficient însă și un singur copil care citește pentru a oferi acel punct fix de care avea nevoie Arhimede ca să mute pămîntul. Da, există copii care citesc – am avut ocazia să-i pipăi și să urlu: „Este!“ – și, după fiecare întîlnire cu ei, lumea mi s-a părut un loc mult mai agreabil. Însă pentru existența copiilor care citesc, nu poate fi generalizat nici meritul părinților, nici al școlii și nici al autorilor.

La o întîlnire cu elevii unei școli din provincie, am cunoscut o fetiță în clasa a șasea care citise și putea vorbi cu autoritate despre un număr impresionant de cărți (nu toate din bibliografia curentă „pentru copii“). La sfîrșitul întîlnirii, am întrebat-o nedumerit pe profesoara ei de română dacă există vreo explicație pentru impresionanta capacitate de lectură a copilei. „Știți,“ mi-a răspuns profesoara, ridicînd un pic derutată din umeri, „tatăl ei este olandez.“ Bun, mi-am zis eu, bucuros că identificasem măcar un factor care stimulează apetența copiilor pentru lectură. Dar am întîlnit și o mulțime de copii-cititori al căror tată nu era olandez. Printre ei era și o fetiță de aceeași vîrstă și la fel de citită ca aceea cu tatăl olandez, care a declarat în fața clasei că scopul ei în viață este să-și facă părinții să citească – pentru că-și dorește să poată vorbi cu ei despre lecturile sale. De unde se vede că, indiferent dacă părinții lor sînt olandezi sau ne-cititori autohtoni, copiii citesc. Sau nu… Dar, oricum, aportul parental nu poate fi absolutizat.

Rolul școlii, al profesorilor, în inducerea și educarea gustului pentru lectură este la fel de ambiguu. În aceeași clasă coexistă copii care citesc și copii care stuchesc (interior) la vederea unei cărți. Că cei din a doua categorie pot fi recuperați prin modelarea corespunzătoare a procesului didactic, nu mă îndoiesc. Dar ce ne facem cînd așa zisul proces este modelat necorespunzător și-i înstrăinează de lectură pînă și pe cei care tindeau s-o agreeze? Nu mă gîndesc aici doar la profesori, ci și la programele pe care sînt siliți să le implementeze. Mă tem că, din cauza lor, eu, unul, nu m-am putut bucura cu adevărat de opera lui Ion Creangă pînă după terminarea liceului. În urma unui debut promițător al relației mele cu autorul Amintirilor…, inițiate pe cont propriu în clasele primare, am aflat, din gimnaziu încolo, că la Creangă trebuie să mă desfăt cu „icoana satului românesc“, la care icoană n am prea reușit să mă închin… Dar trebuie să recunosc că această situație m-a stimulat să caut desfătare la autori care zugrăveau și altceva decît icoana satului românesc, pe care oricum îl puteam savura live, la bunici.

Mulți dintre copiii pe care i-am iscodit încercînd să aflu ce-i îndeamnă pe ei la lectură au sugerat, mai mult sau mai puțin articulat, că ei caută în cărți o realitate alternativă – lucruri și situații care se abat de la cotidian și care le-ar fi, altminteri, inaccesibile. Dar bănuiesc că pe acestea le-ar putea găsi și într-un joc pe calculator, așa că, din nou, ezit să absolutizez. Este totuși ușor verificabil că un număr impresionant de cărți, pe care copii le-au primit cu entuziasm de-a lungul timpului, propun o lume altfel – de la Țara Minunilor și universul din oglindă al lui Alice la magosfera în care evoluează Harry Potter.

Admițînd așadar că o carte îi atrage pe copii oferindu-le acces la lumi alternative, le revine autorilor obligația să zămislească astfel de lumi. Dar, de cele mai multe ori, autorii ajung la copii trecînd prin furcile caudine ale părinților și școlii, care uneori par să se întreacă în a sancționa orice abatere de la standardele realismului… realismului. Una din ideile-forță care par să guverneze eligibilitatea unui autor pentru lectorii juni este ca acesta să fie musai de-al nostru, adică român. Astfel, pe la începutul anului, un cotidian de circulație reproducea lamentația unui mame îngrozite de scandaloasa dispariție a autorilor români din­tr-un auxiliar de-a cincea, în favoarea in­troducerii masive a străinilor de neam și țară. Las la o parte faptul că ultragiata mamă îl indică, cu totul eronat, drept autor al abominabilului auxiliar – culmea – pe Florin Bican, iar ineptul jurnalist care-i împărtășește și-i redactează îngrijorarea nici nu se ostenește să verifice informația, necum să atribuie corect, autorilor lor de drept, operele înfierate cu mînie proletară de către autoarea plîngerii. Pentru mămica cu pricina, care sărea și la beregata ministerului de resort, scopul unui atare auxiliar ar fi trebuit să fie „cunoașterea identității culturale“ – un fel de întoarcere la „icoana satului românesc“. Dacă întîlniți un copil care citește în scopul cunoașterii identității culturale, vă rog să mă anunțați și pe mine…

O altă idee-forță de care depinde selecția autorului este dezideratul ca acesta să scrie mumos. Adică să descrie în cuvinte frumoase locuri frumoase și în­tîmplări frumoase cu oameni frumoși sau, eventual, cu frumoși pui de prepeliță, care mor frumos…

În fine, o a treia idee-forță care calibrează accesul autorului în manuale este criteriul necrologic. În funcție, bănuiesc, de coeficientul de descompunere, cu cît un autor este mai mort, cu atît mai vrednic este el de a fi servit copiilor. Cum să le explici cioclilor literari că pios-invocații de ei Eminescu și Creangă sînt azi și vor fi mereu – cu fiecare cuvînt, cu fiecare silabă, cu fiecare literă din opera lor – la fel de vii ca cititorii lor, mai vii, adesea, decît făcătorii de programe și de manuale? Mi s-a întîmplat nu o dată ca în timp ce colindam prin școli cu Caravana Ar­thur să constat stupoarea elevilor la aflarea veștii că există scriitori vii. M-am întrebat multă vreme cine-i traumatizează pe copii cu ideea că scriitorul valabil trebuie să fie mort și am avut ocazia să aflu pe pielea mea… A doua zi după ce o tînără învățătoare din Cluj m-a invitat la o întîlnire cu elevii ei, unul dintre aceștia a venit plîngînd la ea să-i spună că bunicul lui îl acuzase că umblă cu fapte alternative cînd se lăudase acasă că la ei la școală a venit un scriitor. „Dacă e viu, nu-i scriitor!“, s-ar fi rățoit bunicul. Cu alte cuvinte, un scriitor ori e mort, ori nu e deloc… Andrei Bodiu sintetizează admirabil criteriul necrologic în poemul său Poezia sau viața: „«Am încercat să le spun / că există şi poeți vii» zice soră-mea // «Cum doamnă nu sînt toţi morți / ca Eminescu?» // «Nu nu» a încercat să le spună / a deschis o revistă a spus «uitaţi pe ăsta îl cunosc» / le-a arătat o poză «şi pe el îl cunosc iar el / el venea la noi acasă» // Clasa amuțise. // «Şi pe el îl ştiu iar el copii», / a zis ea şi a coborît printre bănci / «el e chiar fratele meu.» // Clasa amuțise iar soră-mea soră-mea / În lumina de octombrie / Devenise clar străvezie“.

Poate că înainte de a-i soma să ci­tească după criterii stricte, a­dulții – părinți și profesori – ar trebui să-i instruiască pe copii că cititul este un drept. Ca mai toată lumea, co­piii sînt foarte interesați de drepturile lor. Cu cît vor înţelege mai repede că cititul este un drept, cu atît mai curînd și-l vor exercita. Simultan, ar trebui, poate, instituite sancțiuni pentru cei care încearcă să obstrucționeze dreptul la lectură prin introducerea abuzivă a unor criterii extraliterare. Un ghid canadian al literaturii pentru copii, reeditat și completat periodic, poartă grăitorul titlu The Republic of Childhood. Oriunde s-ar afla, copiii, cititori sau nu, sînt toți cetățeni cu drepturi egale ai acestei Republici a Copilăriei și ar fi păcat să-i siluim cu frontiere care nu-și au locul acolo.

În concluzie, nici lamentația conform căreia copiii nu (mai) citesc, nici opusul ei nu pot fi generalizate. Așa cum există cărți, există și copii care le citesc – că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… 

Florin Bican este traducător și scriitor pentru copii de toate vîrstele. Cea mai recentă carte publicată: Singur printre mîrlani, Editura ART, 2016.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.