De ce citesc copiii

Dacă m-ar întreba cineva „De ce citesc copiii?“, habar n-aș avea ce să răspund. Și mă îndoiesc că, din mulțimea „experților“ care par să știe, care mai de care, de ce nu citesc copiii, s-ar găsi vreunul să poată da un răspuns articulat la această întrebare. N-oi fi știind eu de ce citesc copiii, dar știu că de citit, citesc, chiar dacă numărul lor nu face gaură-n statistici. E suficient însă și un singur copil care citește pentru a oferi acel punct fix de care avea nevoie Arhimede ca să mute pămîntul. Da, există copii care citesc – am avut ocazia să-i pipăi și să urlu: „Este!“ – și, după fiecare întîlnire cu ei, lumea mi s-a părut un loc mult mai agreabil. Însă pentru existența copiilor care citesc, nu poate fi generalizat nici meritul părinților, nici al școlii și nici al autorilor.

La o întîlnire cu elevii unei școli din provincie, am cunoscut o fetiță în clasa a șasea care citise și putea vorbi cu autoritate despre un număr impresionant de cărți (nu toate din bibliografia curentă „pentru copii“). La sfîrșitul întîlnirii, am întrebat-o nedumerit pe profesoara ei de română dacă există vreo explicație pentru impresionanta capacitate de lectură a copilei. „Știți,“ mi-a răspuns profesoara, ridicînd un pic derutată din umeri, „tatăl ei este olandez.“ Bun, mi-am zis eu, bucuros că identificasem măcar un factor care stimulează apetența copiilor pentru lectură. Dar am întîlnit și o mulțime de copii-cititori al căror tată nu era olandez. Printre ei era și o fetiță de aceeași vîrstă și la fel de citită ca aceea cu tatăl olandez, care a declarat în fața clasei că scopul ei în viață este să-și facă părinții să citească – pentru că-și dorește să poată vorbi cu ei despre lecturile sale. De unde se vede că, indiferent dacă părinții lor sînt olandezi sau ne-cititori autohtoni, copiii citesc. Sau nu… Dar, oricum, aportul parental nu poate fi absolutizat.

Rolul școlii, al profesorilor, în inducerea și educarea gustului pentru lectură este la fel de ambiguu. În aceeași clasă coexistă copii care citesc și copii care stuchesc (interior) la vederea unei cărți. Că cei din a doua categorie pot fi recuperați prin modelarea corespunzătoare a procesului didactic, nu mă îndoiesc. Dar ce ne facem cînd așa zisul proces este modelat necorespunzător și-i înstrăinează de lectură pînă și pe cei care tindeau s-o agreeze? Nu mă gîndesc aici doar la profesori, ci și la programele pe care sînt siliți să le implementeze. Mă tem că, din cauza lor, eu, unul, nu m-am putut bucura cu adevărat de opera lui Ion Creangă pînă după terminarea liceului. În urma unui debut promițător al relației mele cu autorul Amintirilor…, inițiate pe cont propriu în clasele primare, am aflat, din gimnaziu încolo, că la Creangă trebuie să mă desfăt cu „icoana satului românesc“, la care icoană n am prea reușit să mă închin… Dar trebuie să recunosc că această situație m-a stimulat să caut desfătare la autori care zugrăveau și altceva decît icoana satului românesc, pe care oricum îl puteam savura live, la bunici.

Mulți dintre copiii pe care i-am iscodit încercînd să aflu ce-i îndeamnă pe ei la lectură au sugerat, mai mult sau mai puțin articulat, că ei caută în cărți o realitate alternativă – lucruri și situații care se abat de la cotidian și care le-ar fi, altminteri, inaccesibile. Dar bănuiesc că pe acestea le-ar putea găsi și într-un joc pe calculator, așa că, din nou, ezit să absolutizez. Este totuși ușor verificabil că un număr impresionant de cărți, pe care copii le-au primit cu entuziasm de-a lungul timpului, propun o lume altfel – de la Țara Minunilor și universul din oglindă al lui Alice la magosfera în care evoluează Harry Potter.

Admițînd așadar că o carte îi atrage pe copii oferindu-le acces la lumi alternative, le revine autorilor obligația să zămislească astfel de lumi. Dar, de cele mai multe ori, autorii ajung la copii trecînd prin furcile caudine ale părinților și școlii, care uneori par să se întreacă în a sancționa orice abatere de la standardele realismului… realismului. Una din ideile-forță care par să guverneze eligibilitatea unui autor pentru lectorii juni este ca acesta să fie musai de-al nostru, adică român. Astfel, pe la începutul anului, un cotidian de circulație reproducea lamentația unui mame îngrozite de scandaloasa dispariție a autorilor români din­tr-un auxiliar de-a cincea, în favoarea in­troducerii masive a străinilor de neam și țară. Las la o parte faptul că ultragiata mamă îl indică, cu totul eronat, drept autor al abominabilului auxiliar – culmea – pe Florin Bican, iar ineptul jurnalist care-i împărtășește și-i redactează îngrijorarea nici nu se ostenește să verifice informația, necum să atribuie corect, autorilor lor de drept, operele înfierate cu mînie proletară de către autoarea plîngerii. Pentru mămica cu pricina, care sărea și la beregata ministerului de resort, scopul unui atare auxiliar ar fi trebuit să fie „cunoașterea identității culturale“ – un fel de întoarcere la „icoana satului românesc“. Dacă întîlniți un copil care citește în scopul cunoașterii identității culturale, vă rog să mă anunțați și pe mine…

O altă idee-forță de care depinde selecția autorului este dezideratul ca acesta să scrie mumos. Adică să descrie în cuvinte frumoase locuri frumoase și în­tîmplări frumoase cu oameni frumoși sau, eventual, cu frumoși pui de prepeliță, care mor frumos…

În fine, o a treia idee-forță care calibrează accesul autorului în manuale este criteriul necrologic. În funcție, bănuiesc, de coeficientul de descompunere, cu cît un autor este mai mort, cu atît mai vrednic este el de a fi servit copiilor. Cum să le explici cioclilor literari că pios-invocații de ei Eminescu și Creangă sînt azi și vor fi mereu – cu fiecare cuvînt, cu fiecare silabă, cu fiecare literă din opera lor – la fel de vii ca cititorii lor, mai vii, adesea, decît făcătorii de programe și de manuale? Mi s-a întîmplat nu o dată ca în timp ce colindam prin școli cu Caravana Ar­thur să constat stupoarea elevilor la aflarea veștii că există scriitori vii. M-am întrebat multă vreme cine-i traumatizează pe copii cu ideea că scriitorul valabil trebuie să fie mort și am avut ocazia să aflu pe pielea mea… A doua zi după ce o tînără învățătoare din Cluj m-a invitat la o întîlnire cu elevii ei, unul dintre aceștia a venit plîngînd la ea să-i spună că bunicul lui îl acuzase că umblă cu fapte alternative cînd se lăudase acasă că la ei la școală a venit un scriitor. „Dacă e viu, nu-i scriitor!“, s-ar fi rățoit bunicul. Cu alte cuvinte, un scriitor ori e mort, ori nu e deloc… Andrei Bodiu sintetizează admirabil criteriul necrologic în poemul său Poezia sau viața: „«Am încercat să le spun / că există şi poeți vii» zice soră-mea // «Cum doamnă nu sînt toţi morți / ca Eminescu?» // «Nu nu» a încercat să le spună / a deschis o revistă a spus «uitaţi pe ăsta îl cunosc» / le-a arătat o poză «şi pe el îl cunosc iar el / el venea la noi acasă» // Clasa amuțise. // «Şi pe el îl ştiu iar el copii», / a zis ea şi a coborît printre bănci / «el e chiar fratele meu.» // Clasa amuțise iar soră-mea soră-mea / În lumina de octombrie / Devenise clar străvezie“.

Poate că înainte de a-i soma să ci­tească după criterii stricte, a­dulții – părinți și profesori – ar trebui să-i instruiască pe copii că cititul este un drept. Ca mai toată lumea, co­piii sînt foarte interesați de drepturile lor. Cu cît vor înţelege mai repede că cititul este un drept, cu atît mai curînd și-l vor exercita. Simultan, ar trebui, poate, instituite sancțiuni pentru cei care încearcă să obstrucționeze dreptul la lectură prin introducerea abuzivă a unor criterii extraliterare. Un ghid canadian al literaturii pentru copii, reeditat și completat periodic, poartă grăitorul titlu The Republic of Childhood. Oriunde s-ar afla, copiii, cititori sau nu, sînt toți cetățeni cu drepturi egale ai acestei Republici a Copilăriei și ar fi păcat să-i siluim cu frontiere care nu-și au locul acolo.

În concluzie, nici lamentația conform căreia copiii nu (mai) citesc, nici opusul ei nu pot fi generalizate. Așa cum există cărți, există și copii care le citesc – că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… 

Florin Bican este traducător și scriitor pentru copii de toate vîrstele. Cea mai recentă carte publicată: Singur printre mîrlani, Editura ART, 2016.