„Dacă s-ar găsi ceva de mîncare, ar fi ca-n timpul războiului“

Ianuarie. 1976. Copilăria 

E minunat! Mă dau cu sania pe derdelușul din spatele blocului – de fapt, accesul la garajele din subsol. E noapte, ninge, iar fulgii mari dansează în lumina becurilor de pe stîlpi. Sînt cu prietenii mei, ne-am întors din parcul IOR de la derdeluș și, pentru că ne-am întors la timp, părinții ne-au mai lăsat la joacă un pic. Un sfert de oră, nu mai mult. Dar asta se mai poate negocia, o știm cu toții.

În IOR vin copii cu săniile din toate blocurile din jurul parcului, iar derdelușuri mai bune ca acolo nu cred să fie nici la munte. Și nici nu mai trebuie să vină vreun părinte cu noi, cum se întîmpla în iernile trecute. Acum sîntem mari. Trecem strada la ◊Gloria“, întîi pînă la rondul care are vara trandafiri, de pe mijlocul străzii, apoi pînă la intrarea în parc. De acolo mai avem trei minute pînă la derdelușurile cele mari. La început mi-era frică. Am reușit însă – mi-am luat inima în dinți și m-am dat –, stînd cu fundul pe sanie. Cînd o să cresc, le arăt eu, o să învăț să mă dau și pe burtă!

În spatele blocului am mai mult curaj. E drept, și derdelușul e mai mic... Mă cheamă mama de la balcon. Încerc să mă tocmesc. Mai stau cinci minute… patru, trei, două… măcar unul, dacă se poate…

Ianuarie. 1986. Anii de liceu

Ha! Ce le-a făcut iarna ăstora! Au lungit vacanța de iarnă pînă pe 20 ianuarie, ca să mai facă economie – și nu a picat un fulg de nea! Cum a început școala, cum a nins. Dar a nins, nene! Aproape un metru în 24 de ore. Și, ce bine, s-au închis din nou școlile. Oricum, circulația mașinilor era închisă de pe la sfîrșitul lui noiembrie. Seara, cînd se taie lumina, mă întîlnesc cu prietenii și mergem să fumăm pe o bancă în IOR. Acolo nu ne vede nimeni. E beznă în tot cartierul, un singur bec luminează între Potcoava și Gloria, și ăla mai mult strică. Pentru că, de la zăpadă, noaptea în Balta Albă pare că totul strălucește. Măcar pe afară ne mai încălzim, că în case… În camera mea e cel mai cald, sînt 12 grade. Vorba lui tata: ◊Dacă s-ar găsi ceva de mîncare, ar fi ca-n timpul războiului“. Școlile se redeschid, iar eu sînt de dimineața în stație, încercînd să prind un loc pe scara troleibuzului. Pînă la Miniș, la MF3, sînt doar două stații, dar zăpada e deja năclăită, murdară, și nu am nici un chef să merg pînă acolo pe jos. Apare un 92 – prind și un loc pe scară, alături de alți colegi de liceu, care se urcaseră cu o stație mai înainte, cu jumătate de picior pe scară, restul pe afară. La curba de la Potcoava, un alt coleg, care se înghesuia pe altă scară de troleu, cade pe spate în maldărul de zăpadă. Panică. Pentru noi, că el, afundat în zăpada mocirlită, începe să facă îngeri – cu totul murdari. Ne dăm jos și îl recuperăm. Hai mai bine pe jos, chiar dacă apăruse și un 140, cu „lansatoarele“ lui de biogaz.

Ianuarie. 1988. Armata

Mi-e dor de iernile din București… La Bacău sînt mult mai rele. Pînă acum, temperaturile au scăzut de peste zece ori sub minus 15, minus 20 de grade. În plus, bate și vîntul. Doamne, cum bate vîntul… Intră pînă în ultimul atom de calciu din schelet. Și nici nu e ca acasă, unde, de bine, de rău, mai puneam un pulover pe noi, vorba lui tovarășu’. La primele viscole, cînd era mai rece afară, locotenentul-major ne scotea pe platoul de instrucție și începea verificarea. Cine avea haine de acasă trebuia să se dezbrace. La pielea goală… Iar la primul ger aproape toți am făcut strip-tease la sub minus 10 grade… Mai rău era că la marginea platoului de instrucție era drumul spre combinatul de legume și fructe – și la ora la care eram controlați se făcea schimbul de ture. Iar tovarășele muncitoare se opreau – ca la circ – și mai făceau și comentarii. Bine, or ști și ele că, la frig…

Ne întoarcem din misiune. Stau de șase ore la marginea camionului, lîngă trapa de urcare-coborîre. Împreună cu Dan, care stătea pe partea cealaltă a trapei, am încărcat toți colegii – aproape ca pe niște saci de cartofi. Aproape toți înghețați bocnă, cu excepția unuia care ne-a rugat sfios să îl luăm pe sus, că nu se poate urca. „Crezi că ești singurul înghețat?“, zice Dan. „Nu, sînt beat de nu mă văd“, răspunde Cosmin, omenit de un ceferist bătrîn cu multă țuică fiartă.

Intrăm în cazarmă, camionul se oprește, primim ordinul de coborîre. Nu mă pot mișca. Crăpătura din prelata camionului a pus pe mine o grămadă de zăpadă care a înghețat. Practic, sînt acoperit de gheață – strînsă pe mine pe ultima parte a drumului… E rîndul colegilor să mă dea jos. Îmi scot întîi platoșa de gheață…

Decembrie. 1995. Anii de teren

De cînd am început măsurătorile sezoniere pe plaja de la Sf. Gheorghe a fost totul grozav. În februarie a fost mai greu pînă ne-am găsit gazdă, dar am avut noroc cu Nea Meduză, care s-a milostivit și ne-a luat la el și la Tanti Varvara. Acum însă, nu mai e chiar așa. Ieri, pe plajă, vîntul bătea în rafale cu aproape o sută de kilometri pe oră, marea mugea la țărm, iar valurile mari ajungeau pînă în apropierea dunelor. Vîntul căra nisipul în fuioare, care au peste un metru înălțime. Ce facem noi s-ar numi ◊vînătoare de furtuni“ – încercăm să înțelegem cum se schimbă plaja în condiții extreme. Ușor de descris, greu de măsurat. Cu un asemenea vînt, cele minus 8 grade sînt mai aproape de minus 18. Azi e mai frig, dar vîntul s-a mai domolit. Plaja este acum total schimbată. O armură de gheață o acoperă în întregime. Iar marea nu mai e atît de mînioasă. Valurile, aproape înghețate, par o imensă granitta care se mișcă încet, sus-jos, pe țărm… E chiar frig… Ne întoarcem în sat – ne oprim direct la crîșmă, pe atunci una singură în tot satul. Pescarii se opresc din vorbit, se uită la noi și ne salută cu interes. Ei nu au mers la muncă, noi da. Este momentul în care nu mai sîntem scursiști (excursioniști), ci oameni veniți cu treabă. Și sîntem adoptați în comunitate. Împreună cu Gigi, Cornel și Gomez golim rapid cîteva sticle de rom… e atît de frig, încît nu simțim nimic.

Simțim mai tîrziu, cînd Tanti Varvara ne dă borșul de pește fierbinte care – ne zice – pune tot sîngele în mișcare. Și îl pune atît de bine, că plimbă cu el și tot alcoolul. Adormim în cinci minute, piliți de la o ciorbă de pește.

Ianuarie. 2010. Maturitatea

A venit Agustin. Colegul meu din Barcelona voia de mult să vină să plănuim cum vom colabora – și se oferă să vină imediat după vacanța de iarnă. Îl amenințasem de multe ori cu frigurile siberiene din București, dar, după o vacanță cu zăpadă de Crăciun, temperatura e mai degrabă de sfîrșit de martie. Aflat pentru prima oară în București – și în România –, Agustin se amuză. Îmi zice că gerul ăsta siberian aduce cu temperaturile lor din Barcelona. Îi explic că sîntem la răscruce de vînturi, între diverși cicloni și anticicloni. Și că, de multe ori, după valuri de căldură anormală vine și frigul. La rîndul său, și acela tot anormal. Bine, mai vedem noi… mustăcește Agustin, care ne consideră (pe bună dreptate) frați întru spirit mediteranean.

A treia seară ne despărțim mai devreme, are de scris și vrea să lucreze în camera de hotel. Aproape de miezul nopții îmi dă un mesaj. Afară a început să ningă. Și e frig. Așa ceva nu e la Barcelona. Cum poate scădea temperatura atît de repede? Îi explic că sîntem la răscruce de vînturi, că vine și rîndul anticiclonului siberian, că… Îmi retează explicația, pe cît de științifică, pe atît de corectă. Și mîine? Or mai zbura avioanele? O fi deschis aeroportul? Îl liniștesc, îi explic că totul va fi bine. Dimineața îmi scrie, e fericit. Nu credea că va ajunge la Otopeni. Culmea, a ajuns – și avionul a și plecat la timp. E în München, așteaptă conexiunea spre casă… Ciudată iarnă la români… să se facă frig atît de repede.

Martie. 2018. Povestea continuă

Dau la lopată. Acum două zile am lăsat mașina parcată ◊în spic“ pe bulevard, ca de obicei. Nu ca de obicei, a nins prima oară în iarna asta. În martie. După o iarnă fără zăpadă, fără ploaie, cu mult soare și aproape mereu peste 10 grade, iarna s-a hotărît să vină. Plugurile au adunat zăpada pe marginea drumului și, ca să îmi scot mașina din nămeți, trebuie să dau la lopată vreo doi metri cubi de zăpadă. O parte, pe fostul spațiu verde dintre stradă și trotuar. Mai scap cîte o lopată și în stradă. Of… de ce o trebui să ningă în martie?

Continui să îndepărtez zăpada. De fapt, nici nu e așa de rău. E frig, dar aerul e proaspăt, zăpada încă nu s-a murdărit de la praf și noroi. Mai am puțin și termin. O să iau mașina și nu mă mai întorc cu ea aici. Dar, nuuuuu! Vin plugurile! Două mașini de deszăpezire trec și pun la loc zidul de zăpadă. Mama lor… Asta a fost. În fond, pot merge foarte bine și cu tramvaiul. Așa e iarna, în martie, în București.

Adrian Stănică este director general la Institutul Național de Geologie Marină și Geoecologie – Geoecomar.

Foto: wikimedia commons