Cea care vine și cele care o așteaptă în fiecare joi

Publicat în Dilema Veche nr. 777 din 10-16 ianuarie 2019
Cea care vine și cele care o așteaptă în fiecare joi jpeg

În anul în care nu-mi înțelegeam rostul și nici nu știam sigur de ce am rămas în Olanda, mergeam săptămînal la adăpost, ca voluntar, petrecînd timp cu femei care încercau să înceapă o viață nouă. O viață nouă încercam să încep și eu, dar situațiile noastre erau incomparabile. Experiența mea de emigrant la început, așa plină de singurătate, era un lux pe lîngă trauma lor. Majoritatea dintre ele fuseseră traficate, lucraseră ca prostituate și suferiseră abuzuri pe care nici nu mi le puteam imagina. Adăpostul era un fel de purgatoriu, o zonă de trecere în care puteau sta o vreme. O parte se întorceau de unde au plecat, dar cele mai multe reușeau să se mute și să-și găsească de lucru undeva. Iar rolul meu era să întind o mînă, să fiu acolo pentru cine vrea să stea de vorbă și să ajut cu programări la medic și la primărie, și ce se mai ivea. Pe scurt, să le ajut în trecerea către o viață pe care cei norocoși o luam de-a gata.

Ăsta-mi era rolul pe hîrtie. În practică, făceam orice se lipea, cel mai adesea stînd pe canapea de vorbă cu cine avea chef să-mi povestească ceva. Într-o zi bună, toată lumea se bucura să mă vadă, iar într-o zi proastă, aproape că nu mă vedea nimeni. Erau mai mult zile proaste, zile în care treceam de controlul de la intrare, urcam la etaj și încercam o conversație cu cine se nimerea în camera comună sau încercam să mă fac utilă și să înțeleg atmosfera.

În general, era o atmosferă de tabără de fete, dar o tabără în care în aer plutea imprevizibilul din care putea oricînd exploda ceva. Certuri, țipete – sub suprafața de camaraderie simțeam mereu pericolul și o agresivitate pasivă în fiecare dintre femeile de acolo, și la început plecam mereu cu inima grea. Dar reveneam. Citisem o carte care mă motiva, o carte care-mi conturase în minte sigur și clar că lumea asta continuă să fie periculoasă și ostilă femeilor. Și, cum despre traficul de persoane mai auzisem, eram hotărîtă că trebuie să fac ceva.

„Mi-ar plăcea și mie să fac ce faci tu“, țin minte că mi-a zis atunci o prietenă. „Cred că femeile acelea au atît de multe de povestit“, a zis și mi-am dat seama că avea acea imagine romantică, ele – femei cu experiență, inimoase și pline de duh. Dar imaginea asta nu avea nici o legătură cu realitatea. Realitatea era acel sentiment că oricînd se poate întîmpla ceva, instabilitatea mentală care-și scotea colții pe neașteptate, discuții în care nimeni nu spunea ce simțea. Realitatea era vulnerabilitatea acelor femei care mă copleșea.

Dar mă întorceam, deși îmi era și frică, și nici nu simțeam că am un rost anume. Mă întorceam indiferent ce se întîmpla. Așa am cunoscut-o pe Diana, care era la facultate în Sofia cînd s-a încurcat cu cineva care știa pe cineva, și așa ajunsese prostituată în Olanda. Avea ochi blînzi și își aducea aminte de cînd era mică și tatăl ei o ducea să vadă Dunărea. Tot la adăpost era și Siske, o olandeză blondă îmbrăcată într-o abaya pentru că, din cine știe ce motive, se convertise la islam. Era și Marta, pe care o dureau mereu dinții, și Sanna, cea venită dintr-o țară din Africa.

Adele a fost prima femeie transgender cu care am vorbit vreodată, care era din Satu Mare și ziua stătea în adăpost, iar noaptea încă petrecea, avea clienți și bea. Adele voia să fim prietene, și cînd nu aveam nimic de făcut, mă chema la ea în cameră, îmi dădea bomboane și-mi arăta poze, povestindu-mi despre iubiți de ai ei și ce i se întîmpla. Îmi era și dragă, și mi era și frică de ea. Adele avea răbufniri de furie, momente cînd totul devenea prea mult și exploda. În adăpost trăia sub protecție după ce spusese poliției tot ce știa despre o rețea românească de trafic de persoane. „De ce-ai făcut asta?“, am întrebat-o și mi-a zis că fiindcă aia era alegerea bună, și cu ani în urmă ar fi vrut să fi făcut același lucru cineva pentru ea. Ne vedeam doar la adăpost pentru că o întîlnire în afara lui putea fi periculoasă atît pentru mine, cît și pentru ea. Îmi place de ea, îmi plăcea că avea curaj să fie ea.

Acolo am cunoscut-o și pe Marife, care stătea mai mereu ascunsă și abia vorbea. Mică și slabă, cu părul împletit într-o codiță lungă pînă la fund, era cea mai în vîrstă dintre toate. În fiecare joi mă aștepta uitîndu se pe fereastră și, cînd veneam, mă lua în brațe și se fîstîcea. Mă striga Biancatje, un fel de diminutiv olandez pe care-l inventase ea.

Despre Marife știam doar cîteva lucruri. Că vorbea limba turcă și limba bulgară. Știam că nu voia să se mai întoarcă vreodată în Bulgaria. Știam și că era de 12 ani în Olanda și că bună parte din ei fusese victima unei forme de sclavie domestică, undeva, cumva. Oricum, nu aveam nici o limbă comună în care mi ar fi putut răspunde. În fiecare săptămînă mă aștepta la geam, uitîndu-se de după perdea. Văzînd-o așa, într-o bună zi mi am dat seama ce rost aveam acolo: eram cea care apărea regulat, cea care vine pentru tine și pe care poți conta.

Îi plăceau brățările cu sclipici și mi-a făcut și mie cadou una. Îmi imaginez că provenea dintr-o comunitate tradițională și săracă, după cum își ținea strîns și stîn-gaci geanta, și din cum avea un respect disproporționat pentru orice bărbat care apărea. Ieșeam pe stradă la plimbare, un cuplu straniu din care nu știu dacă înțelegea cineva ceva. Abia schimbam cîteva cuvinte stîlcite în olandeză, în perioada aia Marife încerca să învețe cîteva. Și la început îmi era puțin jenă cînd intram cu ea la cafenea, cu poșeta și codița ei, și purtam discuții laconice printre priviri timide, pînă cînd, din senin, îi suna telefonul și vorbea tare și mult cu cineva. Dar într-o zi am hotărît să țin cu ea. Nu mă aștepta prea multă lume pe atunci, și cu siguranță nimeni nu se bucura să mă vadă așa ca ea. Și de atunci mi-a dispărut orice jenă și în fiecare joi făceam ceva nou. Ca, de exemplu, atunci cînd am fost la cinema și se uita în jur cu gura deschisă, bucuroasă de lumini și muzică, și  mi-am dat seama că era prima dată pentru ea.

Joi după joi, am învățat că apropierea nu are nevoie de cuvinte, doar de deschidere și angajament, și a început să îmi placă să fim doar eu și ea. Am devenit un fel de echipă, noi două vs restul lumii, ea trecînd prin experiențe noi și eu bucurîndu-mă prin ea. Joia aia ne schimba toată săptămîna.

Eu și ea eram atît de diferite încît, dacă am fi avut cuvinte, cred că nimic nu ne lega. Cuvintele sînt etichete care pot apropia, dar și îndepărta. Dar eu și ea ne-am apropiat în spațiul dintre priviri și în decizia mea de a fi cea care vine, în timp ce ea mă așteaptă uitîndu-se de după perdea.

Lucrurile s-au schimbat după anul acela. Nu știu ce s-a ales de Adele și nici de celelalte fete, dar Marife și-a găsit drumul și ieșirea. Și acum, cînd mă gîndesc la ea, nu-mi vine în minte ziua cînd am văzut-o ultima dată, cînd avea propriul apartament cu chirie și își găsise de lucru la o cafenea. Ce mi vine în minte e realizarea că un om supraviețuiește încercărilor și începuturilor grele dacă-și păstrează inima deschisă și dacă încă se poate bucura. Și ne văd pe noi două, în anul acela lung, de trecere, plim-bîndu ne în tăcere, ea oprindu-se zîmbind ca să privească-n jur, zicînd cu un oftat admirativ: „Frumoasă e Olanda!“ 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă -freelancer.

Foto: Florin Lăzărescu

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.