Ce-am avut şi ce-am pierdut
În fiecare an ajung la 2 Mai pe la jumătatea lui iulie. A cincea sau a șasea casă cum intri în sat, pe stîn-ga. Deschid poarta vopsită în albastru dobrogean, intru în curte, trec pe lîngă un măr cu fructe mici, ajung în dreptul verandei, mă uit prin jur să văd ce s-a mai schimbat. De undeva (dintr-o cameră, de la duș, din grădină) apare Mița, gazda noastră dintotdeauna. Mă știe din 1978, de cînd aveam opt luni și ai mei m au adus prima oară aici. Are vreo 80 de ani, dar nu i-ai da mai mult de 70. Se uită bucuroasă la mine, ne îmbrățișăm, pisica Mia, neagră și uscățivă, mă privește suspicioasă dintr-un tufiș.
„Ai ajuns și tu pe-aici?“, zice Mița; evident că n-am dat nici un telefon înainte, cînd te duci în același loc în fiecare an nu mai suni, că știi că ți se găsește cumva o cameră. Îmi arunc lucrurile în camera respectivă și mă întorc în curte, între timp Mița a pus de-o cafea, ne așezăm pe banca de sub nucul pitic și începem să povestim. Ce mai fac copiii, ce mai face nepoata, ce mai face strănepotul, prin curte trec alți turiști, vin de la plajă, atîrnă prosoape și costume de baie pe sîrmă, își ceartă copiii sau le dau de mîncare sau îi culcă, noi povestim mai departe.
„Ce-i mai plăcea lui Toca aici“, își amintește Mița de taică-meu, „stătea acolo, în capul mesei, cu o carte… Într un an în care erau mulți copii aici în curte și chirăiau și făceau o hărmălaie nemaipomenită… mai știi, cînd a zis că dacă nu-i dau eu afară se ocupă el? «Bine, Toca, ocupă-te tu», i-am zis, și el ce-a făcut? S-a dezbrăcat și a stat în fundul gol pe terasă!“
Casa asta – ca și stăpîna ei – a văzut multe la viața ei. Turiști cehi (pe la sfîrșitul anilor ’60), ajunși cine știe cum pe-aici; încă mai dăinuie vestigiile trecerii lor: o pătură groasă de lînă, cîteva farfurii cu margine aurită, o oală, un polonic (mai era și o scrumieră albastră, dar cred că s-a spart, că n-am mai văzut-o de ceva vreme).
După cehi au venit bucureștenii: intelectuali, artiști, bețivi, boemi, care se refugiau verile aici, însoțiți de magnetofoane și lăzi de vodcă. Mița i-a primit bucuroasă pe toți („Într-o noapte era iarăși petrecere, că la noi în curte era mereu petrecere, și m-am dus în bucătărie să beau un pahar de apă. Și ce-am găsit acolo? Un băiat și o fată care se sărutau de mama focului, mai-mai să… Și le-am zis: «Măi copii, păi aici v-ați găsit să faceți nebunii? Mergeți în camera din spate, că nu stă nimeni în ea!»“), i a hrănit și a stat la povești cu ei (dar nu și la băute, că ea lucra pe șantierul naval și se trezea la șase să se ocupe și de animalele din ogradă). Probabil că cel mai mult s-a legat de taică-meu, deși bairamurile lui o exasperau, că n-o lăsau să doarmă, dar se și bucura să vadă atîta viață și nebunie în jurul ei. Cam cel mai memorabil a fost prin ’82 sau ’83, un bal mascat la care au venit mult peste o sută de oameni; curtea era plină, oamenii erau pînă-n stradă, din niște cazane uriașe se serveau spaghete cu sos de roșii. Eu eram îmbrăcat în copil de arab, adică aveam o geacă verde de fîș și mi se vopsise o mustață; un actor care acum este director de teatru stătea pe casă și cînta „cucurigu“; o actriță care a jucat mai apoi în filmele lui Mungiu, Puiu și Muntean purta un șorț și-atît; altcineva era îmbrăcat într-o rochie făcută din ziare (Scînteia și Săptămîna). Muzica urla, petrecăreții dansau, lăzile de vodcă se goleau văzînd cu ochii. Pe la 5 m-am dus la culcare, deci nu știu cînd s-a terminat.
După ’89, gașca asta uriașă și veselă și nebună s-a spart; puțini își mai permiteau (timpul, banii…) să-și piardă vara la 2 Mai. Iar acum și eu, și Mița am rămas doar cu poveștile („Victor Rebengiuc era un om cu atît de mult bun-simț! A venit într-o seară cu niște pești, vreo 15-16, cînd i am văzut am zis: «Victor, eu nu-i fac singură pe ăștia!», și el a zis: «Dar cum să-i faci singură, tanti Mița? Te ajut!» Și el i-a curățat pe toți, după care eu i-am prăjit. Și să știi că și acum, cînd trece prin sat, se oprește pe la mine și mai stăm puțin de vorbă, anul ăsta n-a venit încă, dar a fost și anul trecut, și acum doi ani…“).
Și stăm așa și pălăvrăgim și ziua trece („Nu te duci la plajă? Sau faci și tu ca Toca, stătea o lună și mergea de patru ori la mare…“) și amintirile sînt în fiecare an aceleași, că nu mai are cine să facă altele noi, dar nu-i nimic, bine că le avem și pe astea. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.
Alex Tocilescu este scriitor și publicitar. Cea mai recentă carte publicată este Imperiul pisicilor (Editura Polirom, 2017).
Foto: flickr
