Cuvîntul vilegiatură provine din franceză: villégiature, dar originea termenului trebuie căutată în Renaşterea italiană, cînd villeggiare desemna practica aristocraţiei de a-şi petrece vara la villa – reşedinţa secundară aflată pe domeniul de la ţară. Mai tîrziu, în secolele XVIII-XIX, vilegiatura dobîndeşte şi alte semnificaţii, se diversifică destinaţiile. Odată cu secolul XX, vilegiaturii aristocratice şi burgheze i se alătură vacanţa şi concediul, ca răstimp al refacerii după un an de muncă. 
 
Poeţi latini, Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu, filozoful Seneca şi mulţi alţii au lăudat virtuţile vieţii la ţară, în mijlocul naturii. Traiul campestru devenise o adevărată modă în secolul I d.Hr. Vara, în perioada caniculară, aristocraţia se refugia din marea metropolă, din villa urbana, în villa rustica sau în villa maritima, locuinţe luxoase, dotate cu tot confortul. Pliniu cel Tînăr evocă într-o scrisoare o astfel de locuinţă pe care o avea la Laurentinum: „O, mare, o ţărm al mării, adevărat şi nepreţuit loc al muzelor“ şi descrie în amănunt această villa maritima. 
 
Pe ţărmul mării, cele mai căutate locuri de vilegiatură erau Ostia, aproape de Roma, sau mai îndepărtata localitate Baiae, în golful Neapole, cel mai luxos loc pentru cei dornici de aerul şi apa de mare, de privelişti pitoreşti, dar şi de distracţie. Seneca spunea despre Baiae că „este un loc de evitat (cu toate că are frumuseţi naturale), fiindcă a ales să fie faimos pentru deşănţarea sa“. Şi Ovidiu, în Ars Amandi, spune că aici puteau fi făcute cu mai mare uşurinţă cuceririle amoroase. Fapt confirmat şi de Marţial, într-o epigramă: „Şi plaja de la Baiae, ce-i face-atît de bine. / Aici, un tînăr chipeş i-aprinde inima; / Fug amîndoi, iar soţul rămîne fără ea“. 
 
Autorii antici ne-au lăsat indicii despre comportamentul vilegiaturiştilor, pe plajă. La Laurentinum îşi avea villa şi Scipio Africanul, învingătorul lui Hannibal, care, afirmă Cicero, culegea scoici de pe plajă sau făcea castele de nisip pentru copii. Singura mărturie despre practica bronzatului în Antichitate o găsim într-o scurtă menţiune a lui Seneca despre cum trebuie să fie construită o baie, cu ferestre uriaşe pentru ca acela care se spală să se şi bronzeze în acelaşi timp, iar din cada de baie să aibă „privelişte asupra cîmpurilor şi a mării“. Nu ştim dacă bronzatul pe plajă şi baia în mare erau practicate pe scară largă de către vilegiaturişti. Despre baia în mare avem o singură menţiune, cea a scriitorului Mincius Felix (sfîrşitul secolului II d.Hr), care, aflat în vilegiatură la Ostia, face o baie în mare, despre care spune: „Mi-a restabilit sănătatea şi mi-a oferit o agreabilă recreere a spritului“. 
 
Practicile vilegiaturii, aprecierea mării şi a plajei, a apelor termale precum şi luxoasele vile maritime au dispărut odată cu prăbuşirea Imperiului Roman. În Evul Mediu, marea devine o privelişte repulsivă, iar litoralul, un loc pustiu, sălbatic, un „teritoriu al vidului“, după cum precizează istoricul francez Alain Corbin. Omul medieval avea frică de mare, loc primejdios şi ostil, stăpînit de forţe malefice şi populat de creaturi monstruoase. Medicii considerau apa şi aerul de mare drept emanaţii ale putreziciunii din adîncuri şi recomandau evitarea litoralului, precum şi a soarelui. Soarele dăunează sănătăţii şi tenului alb, imaculat al aristocratelor (doar ţărăncile sînt bronzate). 
 
În secolul al XVIII-lea, consideră Alain Corbin, apar noi reprezentări ale naturii. Litoralul nu mai este un loc neprielnic sănătăţii, marea, ca şi muntele, devin „experienţe sensibile“, locuri sublime, pitoreşti. Apare „dorinţa de ţărm“ şi odată cu aceasta este reinventată vilegiatura. Schimbarea concepţiilor despre sănătate şi medicalizarea societăţii occidentale par a fi declanşat fenomenul vilegiaturii terapeutice. Medicii englezi (Smolett, Purcell şi alţii) încep să recomande băile marine, susţin influenţa benefică a aerului şi a apei asupra sănătăţii. „Schimbarea de aer“ este recomandată locuitorilor din mediul citadin. Curînd, noile concepţii medicale încep să cîştige autoritate, apar primele staţiuni maritime (Brighton, Bath), iar vilegiatura devine o parte a modului de viaţă aristocratic şi burghez. Este epoca băilor reci (o adevărată tortură), considerate a fi benefice în tratamentul bolilor nervoase, vindecînd isteria feminină, astenia, impotenţa, sterilitatea. În timpul iernii, la o temperatură de 10° C, pacienţii erau aruncaţi în valuri şi ţinuţi în apă timp de zece minute. Din Anglia, moda băilor reci se răspîndeşte în Franţa. 
 
Începutul secolului al XIX-lea aduce cu sine mutaţii semnificative: băile reci sînt abandonate. Începe să se contureze modelul hedonist al vilegiaturii, căutarea stării de bine. Apar primele staţiuni moderne în Franţa: Dieppe (1822), frecventată şi de Napoleon al III-lea. Trebuie amintit rolul de pionierat al englezilor în iniţierea vilegiaturii pe Coasta de Azur. În anul 1764, medicul Smolett exalta virtuţile terapeutice ale climatului mediteranean. Staţiunea Cannes a fost fondată de lordul Broughan, în 1834. Aşa începe migraţia hibernală a englezilor, la Nisa, unde există celebra Promenade des Anglais. Uneori sejurul putea dura luni sau chiar ani. Curînd, apar, nu numai pe ţărmul mării, ci şi în staţiunile termale (Vichy, Marienbad, Carlsbad), hoteluri luxoase, vile particulare, cu o arhitectură specifică, de vilegiatură. În 1856, Monaco devine primul loc unde vilegiatura are ca scop nu numai curele de băi marine, ci şi jocurile de noroc de la cazinouri. Vilegiaturiştii aveau un ritual zilnic: dimineaţa era dedicată băilor în mare, după-amiaza plimbărilor şi excursiilor, iar seara cazinoului, concertelor sau dineurilor. 
 
Apariţia mijloacelor de transport moderne a facilitat vilegiatura. În 1848, o linie de cale ferată leagă Parisul de Dieppe, iar în 1850 încep să circule primele „trenuri de plăcere“, care plecau vineri seară şi se întorceau luni dimineaţă (la noi, în Vechiul Regat, primul tren de plăcere a început să circule de la Bucureşti la Sinaia, după inaugrarea acestei căii ferate, în 1879). 
 
În secolul XX, pe lîngă vilegiatura în scopuri terapeutice apare un model paralel: sejurul într-un loc de relaxare, de distracţie, de sport. Are loc o democratizare a vilegiaturii, pînă atunci un privilegiu al celor înstăriţi. În perioada interbelică, statele europene adoptă legi ale concediului plătit. România are o asemenea lege încă din 1929, însă doar o minoritate are acces la vilegiatură, la staţiunile care încep să apară pe litoral, dat fiind că imensa majoritate a populaţiei era formată din ţărani. Franţa adoptă o lege similară în 1936. Clasa muncitoare începe să descopere plăcerile plajei, însă novicii nu respectă regulile de etichetă ale vilegiaturii, bărbaţii poartă şapcă şi nu pălării cu boruri, nu au costume de baie. Această vecinătate a determinat strategii de evitare socială din partea elitelor, fie prin exclusivismul unor staţiuni, fie prin căutarea altor destinaţii de vilegiatură, mai exotice. 
 
Însă marele flux migrator al vilegiaturii estivale începe să se reverse spre locurile de sejur abia în anii ’50-’60. Automobile, autocare sau trenuri se îndreaptă încărcate spre mare, spre munte sau spre alte locuri balneare. Începînd cu anii ’60, se schimbă şi faţa litoralului românesc, apar noi staţiuni, sînt construite marile hoteluri. Concediul de odihnă devine sinonim cu concediul la mare. Plajele erau saturate, se stătea cearceaf lîngă cearceaf, trebuia să te scoli cu noaptea în cap ca să prinzi un loc bun, aproape de mare. Încă nu apăruseră spaimele actuale despre riscurile expunerii la soare, aşa că plăcerile plajei, bronzatul, nu erau deranjate decît de arsuri, repede tratate cu iaurt, în lipsa cremelor de protecţie. În anii ’70, litoralul românesc era frecventat şi de occidentali, de suedezi în primul rînd. Însă măsurile de austeritate de la finalul regimului comunist i-au alungat pe vilegiaturiştii străini, nemulţumiţi că restaurantele şi barurile se închideau la ora 22. În anii 1984-1989, a pleca în vilegiatură la mare cu automobilul era o adevărată provocare. Din raţia lunară de 20 de litri de benzină trebuia să pui deoparte, din timp, pentru drum. Daciile erau adevărate bombe pe roţi, purtînd în portbagaj canistre cu benzină, întrucît staţiile de pe traseu nu vindeau carburant celor cu număr din alte judeţe. 
 
Azi nu mai ştiu cum e la noi la mare, n-am mai fost acolo din anii ’90. Mi-am propus însă ca în august să revăd litoralul românesc. Dacă ajung să-mi petrec acolo concediul, o să vă povestesc cum a fost. 
 
Alexandru Ofrim este conferenţiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.