Aveam mai puţin de cinci ani cînd în scara blocului socialist cu opt etaje în care tocmai ne mutaserăm am văzut un tînăr negru. Sprijinea balustrada de lîngă cutiile de scrisori, probabil aştepta pe cineva. L-am privit înmărmurită, era o apariţie desprinsă parcă dintr-un film cu sclavii de pe plantaţiile de bumbac din Sud, înainte de Războiul de Secesiune. Apoi s-a întîmplat ceva straniu: cu o mină cît se poate de serioasă, mi-a făcut cu ochiul. Ţin minte că m-am speriat atît de tare, încît am izbucnit în plîns şi am luat-o la fugă în sus, pe scări. În anii ’80, străinii din România, care de regulă proveneau din ţările arabe sau din prietenoasele şi „în curs de dezvoltare“ ţări africane, mai puţin din Europa occidentală, erau priviţi cu suspiciunie ca pe o ciudăţenie exotică care reuşise cumva să facă o breşă în sistem. Aveau blugi, valută şi mestecau gumă, iar vara, la mare, mergeau la „shop“. Nu aveam acces la viaţa lor, aşa cum nu aveam acces la ce se întîmpla dincolo de graniţele ţării. Alcătuiau mici enclave, mici comunităţi închise şi exista o convingere generală că nu era bine să ai de-a face cu ei. 

În lumea paşnică de la bloc a acelor vremuri, cu regulile şi tabieturile ei, nimeni nu îndrăznea să-şi închipuie cum ar fi să aibă un vecin din Siria sau unul din Vietnam. Cîteodată chiar şi familiile de romi care făceau parte din clasa muncitoare şi primiseră printr-un noroc o repartiţie la ultimul etaj treceau drept outsideri. Pe scară nu simţeai decît miros de tocană şi de sarmale, nicidecum de kebab sau de curry. Vecina de la II care terminase Filologia, secţia chineză-japoneză şi pleca frecvent în China, pentru a înlesni comunicarea între popoarele prietene, era considerată o persoană excentrică. Deşi nici unul dintre vecini nu văzuse vreodată un chinez în carne şi oase, probabil că nu s-ar fi mirat dacă, într-o bună zi, o mică armată de „prieteni“ cu ochii oblici ar fi bătut la uşă ei, „deranjînd blocul“, aşa că o priveau cu dezaprobare. În plus, mai circulau vorbe de genul „ştim noi ce are în casă!“. „Porţelanuri fine, haine, aparatură, bijuterii, dolari“, o adevărată comoară adusă din China sau de prin aeroporturile străine. Cu toţii erau convinşi, mai ales după povestea cu Mihaela Runceanu ce devenise un soi de OTV transmis „în direct“ pe cale orală pe Calea Moşilor, că „sigur or să-i spargă casa!“. Desigur, prezumtivii hoţi nu s-ar fi mulţumit doar cu porţelanuri chinezeşti şi mai apoi ar fi avut în vizor alte apartamente de pe scară, aşa că vecina care cunoştea limba chineză devenise o ameninţare la adresa întregului bloc. De fapt, întreaga „problemă“ era una cît se poate de meschină şi s-ar fi putut numi, mult mai simplu, invidie: de trei ori pe an copiii de la etajul II mestecau caramele chinezeşti, ceilalţi nu. 

Pînă la urmă nimeni n-a spart apartamentul traducătoarei, însă un alt apartament a fost călcat de hoţi, în blocul de vizavi. Aici stătea în gazdă la o doamnă în vîrstă o studentă la medicină care „se încurcase cu un arab“ (sau cu mai mulţi – au spus cei din bloc!). Despre fată s-ar mai fi putut spune că era drăguţă, dar că mirosea tot timpul a transpiraţie, dar „poate că asta le place la arabi!“. Desigur, arabul a umplut-o de bani şi de bijuterii, şi ăsta a fost motivul pentru care au urmărit-o hoţii ca să vadă unde locuieşte, „noroc că bătrîna nu era acasă, era plecată la piaţă, altfel i-ar fi dat în cap!“. Mare lucru n-au furat, însă atît de mult s-a discutat „cazul“ printre vecini, încît fata s-a văzut nevoită să se mute într-un cartier mai puţin pretenţios de la marginea Bucureştiului. „Să vedem cine o s-o mai ţină pe curva aia?“ – şi-a exprimat idignarea femeia de serviciu. 

„Luceafărul“, carfuţii şi vinetele din care picură ulei aromat De atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Comunitatea „de la bloc“ s-a văzut nevoită să se adapteze şi să-i accepte pe străini, cu toate ciudăţeniile lor. Cu timpul, şi-au dat seama că, de fapt, ei sînt cei care creează mai puţine probleme decît românii. Vin şi pleacă, sînt conştiincioşi cînd e vorba de plata întreţinerii, renovează apartamentele închiriate şi le pun termopane. 

Într-unul dintre blocurile în care am locuit, se stabilise la etajul X o familie numeroasă de vietnamezi. Vecinii se întrebau cîţi sînt, de fapt. Liftul făcea vreo trei ture ca să-i aducă pe toţi la parter, atunci cînd plecau duminica la picnic, înarmaţi cu termosuri şi cu palete de badgminton şi cînd se îmbarcau pe tăcute într-un jeep imens, negru. Copiii mergeau la o şcoală din apropiere. „Să vedeţi ce frumos recită «Luceafărul!»“, le spunea celorlalte vecine, pe bancă, profesoara de matematică de la a IV-a, de puţină vreme pensionară. Era vorba despre o fetiţă de vreo 12 ani, cu pielea arămie şi cu ochi migdalaţi, care îşi uitase limba maternă. 

Viaţa tihnită de la bloc n-a suferit un şoc cultural, aşa cum toţi se aşteptau. În general, străinii erau discreţi şi aduceau cu ei acea brumă de civilizaţie care românilor le lipsea. Însă lucrurile stăteau altfel cînd era vorba despre familiile mixte. Nicoleta, blondă cu ochi albaştri, „un înger de fată“, cum spunea farmacista de la III, s-a măritat cu un „persan“. Totdeauna ţinea să precizeze că „al ei“ nu era un arab din Siria, era persan. E adevărat că nimeni n-a văzut-o vreodată cu vreun batic pe cap. Nicoleta se îmbrăca în blugi, îşi schimba culoarea părului cam o dată la două luni şi se împopoţona cu bijuteriile din aur de la magazinul soţului ei. O familie mixtă modernă, s-ar zice. În mod firesc, au apărut copiii. Mai întîi băiatul, bucuria persanului, apoi fata. Baby-sitteri au fost, pe rînd, părinţii Nicoletei, căci ea avea treabă la magazin. „Cică nu prea le merge bine!“ – şuşoteau vecinele în părculeţul alcătuit din două tobogane şi trei găletuşe de nisip, pe cînd îl priveau cu un ochi critic pe tatăl Nicoletei care îl învăţa pe băieţel să facă „tuu-tuu“, în timp ce conducea maşinuţa din plastic. „El săracu le-a zis să nu facă copiii pînă cînd se pun pe picioare cu afacerile... dar te înţelegi cu arabul?!“ În momentul în care au început să se adune datoriile la întreţinere (asta e o gogoriţă tipic românească: dacă nu plăteşti două luni întreţinerea, nu mai poţi intra în bloc decît cu privirea plecată!) au început şi scandalurile. La ore mici, vecinii spionau prin vizoarele lor cum Nicoleta şi soţul ei se certau pe coridor. „Unde sînt carfuţii? Mi-ai furat carfuţii!“ „Nu ţi-am furat nici un ban, arab împuţit ce eşti!“ Într-o astfel de situaţie critică, Nicoleta uitase să-i mai laude originea persană. 

Prin anii ’90, un doctor ginecolog arab împreună cu soţia sa, de data aceasta adusă de acasă, cu un batic suav şi discret şi cu blugi turceşti, cu talie joasă, s-au mutat deasupra noastră la etajul IX. Primul semn că acolo locuiau nişte străini a fost zgomotul straniu, însă în acelaşi timp reconfortant, produs de narghilea, după miezul nopţii, atunci cînd capul familiei se relaxa. Aveau deja trei fete şi în următorii doi ani au mai apărut încă două, în aşteptarea unui băiat. Fetele creşteau în spatele blocului împreună cu copiii români, mama lor gătea vinete umplute cu nucă pe care le punea la scurs pe balcon. Un ulei cu o aromă plăcută de mirodenii picura pe balconul nostru şi atunci au apărut neînţelegerile. 

Pînă la urmă, totul s-a rezolvat pe o cale amiabilă. Ea a apărut la uşă, zîmbind, cu scuzele de rigoare într-o limbă română stîlcită şi cu o farfurie plină cu vinete cu nucă. Aşa s-a produs ad-hoc un schimb cultural şi o înfrăţire între două popoare care împărţeau, printr-o conjunctură a sorţii, spaţiul meschin al unui bloc socialist de pe Calea Moşilor.