Nouă ne plac mimica lui, acele du-te-vino ale privirilor, histrionismul cu care-şi încleşta mîinile a indecizie (să spun, am voie, n-am voie?), un fel de transparenţă a fricii, care anula frica şi-l făcea să semene cu un cetăţean român din anii dezgheţului, la limita de sus a expresivităţii. 
 
Avea 52 de ani neîmpliniţi, dar părea în vîrstă. Un cap imens şi chipul ca o fabrică de expresie, cu seriozitate şi ironie, cu melancolie, cu ruşine, discreţie, toate astea sculptate în forţă. Avea 52 de ani şi totuşi e greu să alegi un scheci cu Toma dinainte de 1967. Poate aţi remarcat: tot ce se poate vedea pe YouTube ca film de televiziune cu Toma Caragiu – momente vesele, cum li se spune – datează de după 1968. Motivul e simplu: pînă atunci nu exista Telecentrul din Dorobanţi, unde Bocăneţ şi alţii au realizat toate spectacolele de varietăţi pe care astăzi le poţi învăţa pe dinafară. Sediul din Dorobanţi e proiectat pe vremea lui Dej şi realizat în haut-epoca-de-aur, şi de-acolo avem astăzi cam tot ce ştim despre anii fericiţi ai adolescenţei TVR. Fericiţi, la scară. 
 
Deschiderea începuse înainte. Deschiderea, în materie de cultură de masă, însemnase inaugurarea staţiunii Mamaia, 1963, un tîrg de turism care are loc în 1964 şi de la care începe turismul occidental în România socialistă, instalarea lui Brucan la televiziune în 1962, revista Cinema care debutează tot în 1963. Înseamnă apoi hruşciovizarea regimului: Ceauşescu pleacă-n vizite prin ţară, se prinde-n hore şi se oţăreşte la Brejnev, dar îi face ochi dulci lui Nixon şi cam oricărui şef politic din Vest. Constructorii de blocuri se mişcă mai cu talent. Însă mai e ceva: regimul încurajează critica, principială cum i se spunea, constructivă, şi satira socială. Pînă să apară Codul eticii şi echităţii socialiste, în 1973, televiziunea şi presa scrisă devin locuri în care se pot exprima, mai mult sau mai puţin graţios – rîzînd, desigur –, nemulţumiri: cam tot ce ţine de cotidian şi nimic din ce ţine de constituţia ideologică a sistemului. Nu era rău: era greu de contestat aceasta din urmă atîta vreme cît permitea critica socială. Cum să negi cadrul care-ţi permite tocmai negarea? 
 
Acestea sînt momentul şi locul în care Toma devine ce i-ar fi fost foarte greu să fie înainte sau după: o vedetă de televiziune. 1968-1977: deceniul lui Toma Caragiu popular, cîrcotaş aristocrat, inteligent, dar omenos; stîngaci, dar genial; matur, dar atît de jucăuş-infantil: un chip al regimului aşa cum voia el să fie văzut. 
 
Au existat şi momente delicate. După enervarea lui Ceauşescu din 6 iulie 1971, Revelionul în curs de pregătire cade sub semnul întrebării. 
 
Povesteşte Ionel Bucheru, unul dintre cei patru vicepreşedinţi ai Radioteleviziunii între 1970 şi 1974, din generaţia comuniştilor cu faţă umană. Deşi o oarecare frică intrase în oasele celor care începeau să-şi reconsidere liberalismul critic a ceea ce propuneau ca model de atitudine publică (emisiuni ca Reflector, Faţă-n faţă, Anchete TV, Cerbul de Aur şi mult pro-occidentalism), Bucheru merge mai departe, ia totul asupra lui. Revelionul rămîne să se facă şi să se difuzeze aşa cum fusese prevăzut.
 
Este Revelionul în care Toma interpretează sceneta cu Moş Gerilă, de pildă, pe care o puteţi urmări mai jos. În anii ’80, textul, scris ca de obicei de Dan Mihăescu şi Grigore Pop, ar fi rămas în sertar. Toma e acum Moş Gerilă printr-un concurs „pe baza unor propuneri de jos în sus venite prin ordin de sus în jos“. În 1971-1972, însă, unul dintre obiectele privilegiate ale satirei erau birocraţia şi tendinţele feudale ale unor baroni locali – n-am găsit altă rimă. Sintagma „conducere colectivă“, deşi mai degrabă abstractă de cîţiva ani (Ceauşescu cumula deja funcţie de partid şi de stat), nu-şi terminase munca de supunere a şefilor de fiefuri. Scopul acestor satire avea să fie, încă puţin, unul de îndreptare a raportului dintre stat şi cetăţean, înainte ca statul să se confunde cu cuplul Ceauşescu. 
 
Totuşi, nu era cine ştie ce disidenţă în acest Moş Gerilă post-tezele din iulie. Toma îi viza şi pe cei care aduceau brazi din import, molizi de calitate mai proastă decît pomii autohtoni, îi arăta cu degetul pe cei care primeau mită, pe cei lipsiţi de responsabilitate cetăţenească în deszăpezire. Dar ceea ce plăcea desigur cel mai mult – satisfacţia săracului, astăzi cultivată mult mai decerebrat – erau atacurile la şefii locali. Şefi politici, administrativi, chiar miniştri secretari de stat: toţi trebuiau puşi cu botul pe labe, de către „popor“. „Poporul“ se bucura, dar se bucura degeaba, pentru că rămîneau neatinşi cei mai puternici ca ei, cei învăluiţi în mister, dumnezeii de la CC. 
 
Aluzia la Europa Liberă fusese făcută într-o schiţă din 1969. Iar pe vremea aceea, cel puţin statistic, ţările din Estul comunist creşteau economic mai repede ca surorile vitrege din Occident. Europa Liberă nu era periculoasă, omul negru putea fi arătat fără teamă tocmai pentru că nu era chiar aşa de negru. Şi nici albul foarte alb. Ceauşescu îşi permitea să compare, la o adunare cu „cetăţeni români de origine germană“, în 1970, productivitatea muncii din RFG cu cea din România şi, în felul acesta, să le dea peste nas dejiştilor care-l împresurau încă.
 
Ionel Bucheru povesteşte că, după Revelion, Ceauşescu îl invită pe Toma Caragiu la Snagov, ca să-l felicite şi să-l încurajeze. Şi că, după asta, Toma vine la el să-i povestească vizita, încîntat. 
 
Toma Caragiu a fost, ca actor de televiziune, un om al poporului şi al sistemului în aceeaşi măsură. Pentru că, da, există suprapuneri între sistem şi popor. Eu v-aş mai spune şi o morală, însă. V-aş spune că mie-mi lipseşte Toma Caragiu şi astăzi, cînd trăim o altă deschidere în care sistemul şi poporul par să se suprapună în faţa altei puteri învăluite în mister. În care Toma Caragiu ar putea – o, ce veste minunată – să clipească şmecher înspre orice potentat local, dar n-ar sufla o vorbă despre diverse firme, diverşi oameni, diverse reţele, întîmplător occidentale, care-i hrănesc pe baronii noştri tocmai cu puterea de care au nevoie. Azi îl avem pe Dragoş Pătraru în locul lui Toma Caragiu, şi pe Sorin Oprescu în locul unui secretar de judeţ. Şi ieri, şi azi, avem Cenzura Transcendentă. 
 
Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), Editura Curtea Veche, 2013. 
 
Foto: arhiva Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti