Nu există adevăr, există doar justificări

În 1998, filmam – pentru fosta emisiune a TVR Cu ochii-n patru – un documentar care s-a numit Poveşti de aur. Roşia Montană şi satele din jur sînt, practic, impregnate cu poveşti fantastice despre oloşi (uriaşi) şi pitici care exploatau aur în vremuri nu foarte clar precizate, cu vîlve, duhuri care bîntuiau galeriile de mină, ajutîndu-i pe căutătorii de aur sau pedepsindu-i pe hoţi. Sînt şi poveşti despre care toţi spun că ar fi adevărate, cu mineri care au dat lovitura în goana lor după aur, cumva asemănătoare celor din California sau Alaska, însă la scară mai mică. Un asemenea norocos, găsind o pepită, şi-a celebrat şansa printr-un alai original, cu mai multe trăsuri, într-una din ele fiind purtat, cu mare cinste, bastonul peste care fusese aşezat jobenul proaspăt îmbogăţitului – marcă a noii stări sociale. Păcălită, lumea saluta jobenul, pînă să ia seama la trăsura în care se afla personajul.  

Cam aşa şi cu realitatea de la Roşia Montană. E greu să fii obiectiv. Peste informaţiile riguroase se suprapune emoţionalul, în cantităţi impresionante, bine asezonat cu o mare doză de manipulare mediatică. În plus, fiecare are adevărul lui – evident, cu propria argumentare, în funcţie de interes, educaţie, situaţie socială.  

Pentru mulţi, venirea la Roşia Montană a lui Frank Timiş, misteriosul investitor româno-canadiano-australian, părea să fie salvarea mineritului aurifer. În 1997, planurile începeau să capete concreteţe – cîştigarea alegerilor de către CDR şi preşedintele Emil Constantinescu, geolog de profesie, promitea să deblocheze discuţiile despre o investiţie majoră, prezentată drept cea mai mare din Europa în domeniul mineritului aurifer. Mai mult – în plan era inclusă şi ecologizarea zonei, sistematic distrusă de exploatările comuniste începînd cu 1970, fără a fi luate minime măsuri de protecţie a mediului. Cele peste 400 de tone de aur şi 1500 de tone de argint deveneau resurse care ar fi asigurat nu doar prosperitatea Roşiei Montane, ci şi a oraşelor moarte din jur – Abrud şi Cîmpeni –, iar bunăstarea ar fi reverberat la distanţe mari, prin stimularea unor întregi ramuri industriale şi de servicii. Şi nu era vorbă goală – fără să se fi extras vreun gram de aur, diversele faze preliminare aduceau cîştiguri mici, medii sau foarte mari, în funcţie de specificul activităţii, însă în directă legătură cu compania Roşia Montană Gold Corporation (RMGC).

Munţii Apuseni sînt plini de răni provenite din minerit. Nu departe de Roşia Montană, iazul de la Valea Şesei a înghiţit un sat şi este, practic, un dezastru ecologic. Intenţia de reluare a exploatării de la Roşia Montană, la cu totul alţi parametri şi folosind tehnologii bazate pe cianură, a focalizat întreaga atenţie asupra localităţii în care mileniul III a adus, în primul rînd, sistarea subvenţiilor şi închiderea carierei existente. Salariile compensatorii au venit şi s-au dus – au rămas sărăcia şi promisiunile Gold-ului, denumirea folosită de localnici pentru a desemna firma româno-canadiană care concesionase drepturile de exploatare a zăcămîntului.

S-au difuzat hărţi cu perimetrul care urma să fie exploatat, a apărut şi termenul de „relocare“. Preţurile creşteau exorbitant. După anul 2001, în Roşia Montană şi-au deschis sedii bănci şi agenţii imobiliare. Compania a început să facă oferte consistente proprietarilor din viitorul perimetru al exploatării. Erau cumpărate terenuri, păşuni, livezi, acareturi, unele improvizate pentru a li se creşte artificial valoarea. O sîrmă între doi pari devenea gard, cîţiva pomi înfipţi în pămînt peste noapte se numeau livadă. O căsuţă care valora maxim 25 de milioane de lei (în banii de atunci) a fost cumpărată de companie cu preţul de 1,07 miliarde. În general, oamenii au primit foarte mulţi bani, la care nici nu puteau visa. Unii s-au mutat la Zlatna, la Alba Iulia sau Deva, pentru că sumele primite le-au permis să-şi cumpere apartamente confortabile, în locul căsuţelor de la munte. S-au relocat şi proprietarii de case mari, sănătoase. Am discutat cu oamenii. A fost foarte greu să reziste la asemenea oferte, mulţi nici nu şi-au propus. Nu ar fi cîştigat atît de mulţi bani muncind toată viaţa pe brînci. Se gîndeau la copii, la şansa lor, la sărăcia şi lipsa de perspective a zonei. Unii nici nu şi-au mai dorit să fie angajaţi la viitoarea exploatare minieră – au plecat, pur şi simplu, bucuroşi că scapă. 

În paralel, a apărut rezistenţa, mai redusă ca pondere, dar cu mare vizibilitate publică. Cei care se opuneau Gold-ului s-au grupat în ONG-ul Alburnus Maior. Doreau să fie lăsaţi în pace, pledau pentru dezvoltarea turismului şi cereau statului să ecologizeze cu orice preţ zona. Refuzau să-şi părăsească casele, nu voiau să audă de vînzare, indiferent de sume – poziţie pe care şi-au menţinut-o pînă în prezent. Au ajuns în conflict cu o parte a consătenilor, mizînd totul pe simpatia de care se bucurau în rîndul opiniei publice, mult mai înclinată să dea dreptate celor care afirmau că-şi apără pămînturile de agresiunea unei companii miniere care doreşte să distrugă munţii, şi nu oricum, ci folosind cianuri. Le-au sărit în ajutor alte ONG-uri, s-au născut mişcări civice şi chiar un festival cu nume rustic – Fîn Fest. Au fost aruncaţi în luptă avocaţi şi jurişti, care au început să se opună proiectelor companiei miniere, declanşînd procese legate de autorizaţiile de mediu şi alte aspecte tehnice, care au produs întîrzieri mari, altele faţă de cele – să le spunem oficiale – determinate de ezitările autorităţilor.

Vrei să îngropi o problemă – fă o comisie

În 2003, vizita ministrului Mediului de atunci, Petru Lificiu, a inaugurat o serie lungă de promisiuni, urmate de tot atîtea tergiversări. S-a promis o comisie internaţională, care să valideze fiabilitatea soluţiilor tehnice ale RMGC. S-au dat – cum altfel? – termene. Nu s-a format nici o comisie. S-a făcut trimitere la Academia Română, dar nici o rezoluţie notabilă nu a venit din acea direcţie. Devenea evident că nimeni nu dorea să-şi asume nici un fel de răspundere. Cei care plecaseră erau buni plecaţi, o parte îşi puneau şi îşi pun încă speranţele în deschiderea exploatării, iar opozanţii au fost cei mai consecvenţi, pentru că strategia lor a fost cea mai puţin costisitoare, dar şi cea mai eficientă. Nu s-au lăsat aşteptate nici scenariile. Cei care erau pro-exploatare acuzau că în spatele opozanţilor s-ar afla manipulatori de profesie, cu un singur scop: pleacă tu ca să vin eu. În paralel însă, discuţiile deveneau mai tehnice, cu argumente contra foarte puternice: utilizarea cianurilor şi nivelul foarte scăzut al redevenţelor care urmau să fie plătite statului român, plus distrugerile ireversibile suferite de munţii care urmau să fie aruncaţi în aer pentru a li se extrage bogăţia – aur, argint şi ce-o mai fi. „Chiar, ce-o mai fi?“ s-au întrebat unii, ştiut fiind faptul că minereurile complexe sînt chiar complexe. O mai fi şi altceva, cu valoare mult peste cea a aurului şi-a argintului? Campaniile de convingere cum că cianurile nu ar fi periculoase nu au avut efect. Într-o vizită pe care am făcut-o în 2004 la exploatarea minieră auriferă Rio Narcea din nordul Spaniei (inaugurată de regele Juan Carlos), ni s-au prezentat măsurile excepţionale de protecţie, dar a fost acceptat şi un adevăr esenţial: deşi foarte redus, pericolul unei catastrofe există. Catastrofă cu care, de altfel, România s-a confruntat în anul 2000, cînd cianurile provenite de la un iaz de decantare de lîngă Baia Mare au ajuns în Dunăre. Şi nu trebuie uitat un aspect esenţial, spun opozanţii proiectului – sîntem în România, unde totul este excesiv relativizat, legile şi regulile nu sînt respectate, comisiile nu prezintă nici o garanţie.

Pentru omul simplu din Roşia Montană, susţinător al începerii exploatării, argumentele protestatarilor din Bucureşti nu fac decît să-l enerveze: nu sesizează nuanţe legate de conotaţiile mai ample ale protestelor, de votul de blam dat clasei politice sau de hipsterii cu gîndire matură. Toate astea le înţeleg doar reprezentanţii RMGC, conştienţi de impactul politic intern şi internaţional al protestelor. Omul simplu îşi vede compromise şansele la un loc de muncă, în condiţiile în care mult-invocatul turism este din start minat de modul deplorabil în care arată zona acum, desfigurată de mineritul ceauşist, la care s-a adăugat cel de tranziţie. Argumentele sămănătoriste nu conving decît o mînă de naivi.  

Opozanţii exploatării au motive de bucurie: cauza lor a învins sau este foarte aproape! Deocamdată nu se pot gîndi la ce urmează, savurează succesul. Nu pot estima cum va fi viitorul şi aprobă cînd li se spune că, pentru ţară, protestele au fost un succes, că au scos în evidenţă mecanisme viciate de luarea deciziilor, mai greu de înţeles pentru cei care se întreabă din ce vor trăi de acum încolo. 

Informaţiile la care au acces şi unii, şi alţii sînt contradictorii. Nimeni nu bagă mîna în foc pentru nimic – salută un joben gol, adîncindu-se în scenarii conspiraţioniste: unde o fi capul?... Dincolo de acest mister, există aspectele peste care cu greu se poate trece: pericolul cianurilor şi redevenţele foarte mici pe care ar urma să le încaseze statul român, stat ale cărui ezitări succesive şi bîlbe la nivel înalt arată ori rea-voinţă, ori incompetenţă.

Alexandru Gruian este jurnalist, dr. al Universităţii „1 Decembrie“ din Alba Iulia.

Foto: L. Muntean