Totul a pornit de la o ştire în presa locală. Un băiat bîlbîit se bate după ore cu un coleg din cauza unei fete. În urma altercaţiei colegul moare. Se întîmplase la Strehaia. După un schimb de telefoane şi de e-mail-uri, Vlad Mixich şi cu mine ne hotărîm să urmărim evenimentul pentru a povesti despre violenţa din şcolile româneşti.

În septembrie 2009 am purces la drum cu Vlad. De la Bucureşti pînă la Strehaia ne tot întrebam ce se putuse întîmpla atît de grav între cei doi băieţi, colegi de şcoală, încît să se ajungă la o asemenea tragedie. Ne bîntuiau amintiri ale propriilor îndrăgosteli nebune din adolescenţă, dar ele nu ne ajutau să găsim răspunsul la întrebări de felul: „Cum de s-a schimbat şcoala atît de mult?“, „Cum de s-au schimbat adolescenţii într-un timp atît de scurt?“. Undeva pe la jumătatea drumului întrebările au fost curmate de o propoziţie care ne-a însoţit mereu: „Las’ că descoperim acolo“.

Am ajuns într-un sat vecin cu Strehaia. Am găsit familia victimei. Mama băiatului decedat ne-a întîmpinat cu reţinere. Tatăl era plecat cu oile la stînă, urma să vină, dar nu ştia cînd. I-am explicat că sîntem jurnalişti şi că vrem să aflăm ce s-a întîmplat. Părea deschisă, dar ne-a rugat să aşteptăm un răspuns de la avocata familiei. În timp ce femeia vorbea la telefon, noi ne exprimam mirarea: „Avocata? La peste un an de la incident? Mă rog, hai să vedem“. După convorbirea cu avocata, mama băiatului mort s-a întors complet schimbată. Nu mai era dispusă la nici un fel de comunicare şi ne-a trîntit poarta-n nas. Am plecat descumpăniţi. Spre ieşirea din sat am tras pe dreapta şi ne-am uitat unul la altul cu un amestec de disperare şi dezorientare: „Şi noi acum ce facem? Dar stai, cum adică? Ce familie a victimei nu vrea să stea de vorbă cu presa? Ceva nu e în regulă aici...“

Am fost la cimitirul din sat şi am găsit mormîntul băiatului. După ce l-am fotografiat, m-am aşezat descumpănit pe capota maşinii şi am fumat o ţigară cu capul plecat. „Hai să-l căutăm pe criminal!“, l-am auzit pe Vlad spunînd din senin. În prima fază i-am zis că e nebun. „Dacă familia victimei n-a vrut să vorbească, să vezi ce primitori vor fi ceilalţi.“ Nu aveam nimic de pierdut. Maşina s-a pus din nou în mişcare.

Nu-i ştiam decît numele. Claudiu Mitran. Ajunşi în Lunca Banului, ultimul sat înainte de Strehaia, am oprit în faţa unui bărbat solid cu privirea pierdută. L-am întrebat dacă ştia să ne spună unde găsim familia Mitran, cea cu necazul de anul trecut. „Păi, noi sîntem.“ Pupilele mi s-au dilatat şi m-am întors la Vlad şi i-am spus să parcheze mai bine: „Ei sînt şi ne cheamă înăuntru să stăm de vorbă, hai mai repede!“. Aveam emoţii pentru prima dată după multă vreme. Nici unul dintre noi nu ştia ce să creadă. Intrăm în casa unui criminal? Dacă da, cum se face că ne primeşte? De fapt, care e povestea aici? Şi ce îl întrebăm? L-ai omorît pe băiatul acela? Preţ de vreo treizeci de paşi ne asaltam pe noi înşine cu întrebări, încercînd, probabil, să ne pregătim pentru o situaţie cu care nu ne mai confruntaserăm pînă atunci. Am intrat în casă.

Dintr-o cameră laterală a apărut criminalul. Un băiat plăpînd, cu faţă blîndă şi privire speriată. Mărturisesc că primul gînd care mi-a trecut prin cap a fost: „Ăsta-i criminalul? Dacă-i dau o palmă cred că leşină, cum să fie puştiul criminal?“.

Ne-a salutat şi mama lui. Era o femeie mignonă, care s-a agitat apoi să ne servească cu prăjituri, cafele şi sucuri. Dacă aşa se comportă familia unui criminal, poate ar trebui să schimbăm definiţia termenului.

După o discuţie de aproximativ două ore, întreaga poveste avea să se dea peste cap. Nu mai documentam violenţa în şcoli, ci tragedia unui puşti pe care presa de scandal din România îl considerase pe nedrept că era un criminal. Urma să aflăm cum, înaintea oricărei rezoluţii date de un procuror, Dan Diaconescu şi-a umplut spaţiul de emisie de la OTV cu criminalul din Strehaia. Ce conta că verdictul procuraturii fusese neînceperea urmăririi penale? Mai avea importanţă că raportul medicului legist descoperise un anevrism congenital la băiatul decedat şi că acesta din urmă provocase altercaţia? Mai interesa pe cineva că întîmplarea fusese, de fapt, un tragic accident şi că tînărul Claudiu Mitran şi-a văzut viaţa distrusă pe nedrept, jertfită pe altarul audienţei şi al setei de sînge din studiourile OTV? Trecuse atunci un an de la incident. Şi mai aveau să treacă alte 14 luni în care am însoţit familia Mitran pînă cînd să publicăm documentarul Crima din telecomandă.

În noiembrie 2010, adevărul din spatele poveştii criminalului din Strehaia ieşea la suprafaţă. Iar Dan Diaconescu, astăzi personaj politic cu un partid care a înregistrat un scor înfricoşător la alegerile locale, ne spunea senin că televiziunea sa trebuie să se substituie justiţiei nefuncţionale din România.

Într-unul dintre multele interviuri făcute în perioada documentării, Claudiu ne-a spus la un moment dat că jurnaliştii trebuie „să fie pe teren, să lucreze dacă vor ceva bun“. Un copil a sintetizat într-o singură propoziţie că poveştile oamenilor, pe care noi, jurnaliştii, trebuie să le relatăm, se găsesc în afara birourilor numite, mai mult sau mai puţin somptuos, redacţii. Mulţi dintre noi uităm unde şi cum se face jurnalismul. Ne pierdem în „Ponta a zis“, „Băsescu a dres“, „Becali s-a-nchinat“. Mie mi-a adus aminte de un băiat de 18 ani pe care nu-l voi uita niciodată. Datorită lui voi spune mereu că mie îmi place să fac teren.

Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este jurnalist la RFI România şi documentarist independent.

Foto: M. Grecea