De barbarie cu etichetă religioasă nu ducem deloc lipsă astăzi. E lucrul cel mai larg împărtăşit, acum, în Orientul Apropiat, spunea istoricul Jean-Pierre Luizard, specialist al zonei. Miliţiile şiite care recîştigă teritoriu de la Statul Islamic nu îi sînt cu nimic mai prejos ca sălbăticie. Regimul Al-Assad bombardează fără şovăire cartiere ale Damascului. Succesul atît de rapid al Statului Islamic se datorează în parte violenţei cu care şiiţii la putere în Irak au reprimat demonstraţiile sunniţilor. Daech iese din rînd, potrivit lui Luizard, doar prin mediatizarea unor violenţe de tip arhaic, cvasi-ritualizate, slujind de propagandă, dar şi de provocare la adresa „imperialistului“ Occident democratic. Ceilalţi încearcă să reprime „cu uşile închise“ (interviu în Libération, 6 martie 2015).

Vlăstar al Al-Qaeda, Daech şi-a construit identitatea printr-un tip de teroare care să îl deosebească de maestrul său. Şi dacă se poate – şi se poate – să îl întreacă în grozăvie. Faţă de Daech – s-a spus – organizaţiile extremiste mai vechi fac figură „moderată“. Dar, după cum se vede, el şi-a găsit repede egali. Dată fiind dezagregarea politică a Siriei şi Irakului, organizaţia a putut cîştiga un teritoriu unde – de la pupitrul înalt al moscheii – şeful Daech s-a declarat, în iunie 2014, Calif, conducător spiritual al întregii comunităţi islamice (umma), al tuturor sunniţilor.

Despre interese religioase să fie vorba aici? Execuţiile nu aleg religios: pe lîngă occidentali „atei“, pe lîngă cei diferiţi confesional – şiiţi, creştini, yezidiţi –, Daech ucide grupuri de sunniţi care îndrăznesc să se revolte. „Duşman religios“ e oricine nu i se supune. E drept că spectaculosul sinistru – decapitări, masacre, răpiri – mediatizat pe reţelele organizaţiei e rezervat alogenilor. Nesupuşii sunniţi sînt eliminaţi mai fără paradă. E drept că doar femei şi copii nesunniţi au fost reduşi la sclavaj, vînduţi prin pieţe cu preţul agăţat pe haină. Femeile sunnite – dacă încalcă varianta Daech de sharia – riscă lapidarea. E drept că doar yezidiţii (minoritate kurdă de credinţă monoteistă, care îmbină vechi teme iraniene şi un islam de inspiraţie sufită) sînt socotiţi „eretici“, aşa că au de ales între exil, sclavie şi moarte. Creştinii – oameni ai Cărţii – pot alege între exil, taxa de supus nemusulman şi convertire la islam. Cît despre sunniţi, ei trebuie doar să respecte o variantă poliţienească de sharia şi să se declare părtaşi ai Statului Islamic.

În secolele VII-VIII, curînd după expansiunea islamului, învăţaţii oficiali au dedus din Coran şi din Tradiţie norma (sharia) care să guverneze comunitatea musulmană în toate aspectele vieţii ei. Or, în premodernitate, mulţi conducători politici au sacralizat această normă pentru a face din ea un instrument de putere absolută. Au „transcendentalizat-o“, spunea Mohammed Arkoun (Ouvertures sur l’islam, 1989). Au declarat că sharia e substanţa însăşi a islamului, iar nu un derivat, o aplicaţie la nivel comportamental şi social a mesajului divin. Efortul interpretării (ijtihad), noţiune de bază în lumea musulmană, atestă tocmai acest caracter de aplicaţie, anume că prescripţiile legii sînt de articulat cu sensul lor spiritual, sînt de gîndit şi de regîndit pentru a se adresa adecvat diferitelor spaţii etno-culturale şi contexte istorice în care se situează musulmanii. Extremiştii dau şi ei, desigur, o interpretare legii: dar e una paseistă, formală, agresivă, declarată a fi „adevărata“ sharia, singura valabilă. La acest instrument politic sacralizat face apel Daech. Mărindu-i „sacralitatea“ prin teroare.

După ce, în zonă, variantele de stat ceva mai modern, dar opresiv şi corupt, au eşuat şi se dezagregă, Daech recurge la o soluţie politică de tip cvasi-mitic: întoarcerea la un trecut măreţ, la un imperiu atotputernic al islamului, suspendat dincolo de istorie. Nu tocmai fiindcă e imaginară, soluţia Daech e violentă? Realul foarte complicat din teren, cu faţa lui socio-culturală de secol XXI, cu traumele şi clivajele lui de mentalitate, e silit să joace în spectacolul premodern, totalitar, al unei „epoci de aur“. Potrivit lui Henry Laurens, istoric al lumii arabe, califatul Daech e o ieftină „invenţie a tradiţiei, e la fel de imaginar ca modul în care la Hollywood e reprezentat Evul Mediu; nu are nici o legătură cu realitatea istorică“ (emisiune France Culture, 5 septembrie 2014).

Obsesia cu care sînt filmate actele şi mesajul organizaţiei, cu simbolismul lor brut, nu ţine doar de propagandă. E un spectacol în care jihadiştii se pun în scenă ca eroi „salvatori“. Acolo lumea apare ca fiind în puterea lor, iar ei îşi contemplă – autori, actori şi spectatori totodată – propria gestă. Dar materia acestui scenariu iluzoriu, defazat istoric, e alcătuită din sîngele şi mizeria victimelor.

Pentru a da suport „curat“ creaţiei lui, Daech anulează simbolic timpul istoriei: amestecă gesturi sinistre de tip premodern cu cele mai noi tehnici de comunicare. Distruge cu excavatorul şi cu ideologia chiar trecutul umanităţii, memoria ei atît de densă, de adîncă, de stratificată în acea regiune. Situri de cetăţi biblice, mozaicuri bizantine, sculpturi asiriene ale Muzeului din Mosul, biblioteca oraşului, moschei şi locuri sacre, precum cel unde era venerat mormîntul profetului Iona, au fost nimicite, iar nimicirea lor a fost filmată. Toate acestea sub pretextul luptei împotriva „idolatriei“, sub alibiul dreptei credinţe, al unicului islam corect.

Ce e religios în acest extremism extrem? Jihadiştii au făcut din Shahada, mărturisirea de credinţă a islamului, reclama unei lumi totalitare. În ce fel e religioasă, iarăşi, pretenţia unor grupări paramilitare precum şiitul Hezbollah? Dumnezeu, Universalul însuşi, se vede întronat drept şef de partid, pus la treabă ca să zdrobească opozanţi politici. Ce era religios, de altfel, în crimele spectaculoase ale legionarilor? Ce valori creştine au determinat asasinarea lui Nicolae Iorga într-o margine de pădure?

E drept că extremismele mizează pe o calitate reală a religiei: anume că ea e un element esenţial al identităţii, fie că e vorba despre persoane sau comunităţi. Dar extremismele prind această marcă identitară în plasa dispreţului, a excluziunii, a urii. În Orientul apropiat – fragilizat de dictaturi, de războaie, de insuccesele programelor de societate, de tensiuni între comunităţi – identităţile socio-confesionale se simt ameninţate. Ce e mai la îndemînă decît să manipulezi această slăbiciune, să o canalizezi ideologic spre identităţi agresive, resentimentare? Daech e campionul acestei strategii. Pentru el, democratizarea societăţii, o credinţă capabilă să dialogheze cu modernitatea, un pluralism religios şi cultural destins sînt duşmani „naturali“. Aşa încît împreună cu regimul Al-Assad a asasinat primăvara arabă.

Grupările musulmane nu deţin, de altfel, monopolul violenţei identitare în regiune. Mărturii ale unor militari israelieni – reunite şi publicate de organizaţia Breaking the Silence – arată ce reguli de violenţă preventivă funcţionează cînd armata operează în teritoriile palestiniene. Dar în acest caz, deşi statul critică organizaţia, vocea ei se poate auzi în societatea israeliană, poate alerta conştiinţe. În sfîrşit, alături de noi, extremismul a lucrat asupra identităţilor etnico-religioase, ceea ce a condus la episoadele de barbarie ale conflictului din spaţiul ex-iugoslav. De o parte şi de alta, oamenii, realitatea istorică, capacitatea trăirii laolaltă au fost desfiguraţi.

Ce viitor are reaşezarea vieţii multiconfesionale şi multiculturale în Orientul Apropiat care este acum – la nivelul solului, al societăţii, al mentalităţilor – un teritoriu devastat, minat pe termen lung de traumele conflictelor? Ce atitudine va putea avea de acum înainte Occidentul care, intervenind militar ca să încurajeze aici democraţia, nu a putut descuraja explozia extremismelor? Le piège Daech (Capcana Daech) se numeşte, în acest sens, cartea lui Jean-Pierre Luizard, apărută de curînd. Ce şansă e lăsată viitoarelor generaţii pentru încă o primăvară arabă?

Un ultim punct. Extremismele religioase – ni se spune – au totuşi un miez realmente religios: e rigoarea cu care proclamă şi impun sharia. Dar în interpretarea lor literală, brută, legea religioasă devine doar ortopraxie păzită cu biciul, ordine disciplinară. Nici interioritatea umană, nici verticala transcendenţei nu mai au ce căuta în acest chip „pozitivist“ dat legii. Aceasta e, cred, barbaria propriu-zis religioasă. Aceasta este „capcana Daech“, dar, de astă dată, pusă chiar înăuntrul lumii musulmane.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.