De multe ori m-am gîndit că dacă un părinte m-ar întreba ce trebuie făcut ca să determini un copil să citească întruna, nu aș ști ce să răspund. Ce vrea un părinte atunci cînd visează să aibă un copil cititor? Să fie sigur de viitorul copilului său, să aibă un copil citit, intelectual, bine văzut, care să știe să dea răspunsuri inteligente în diverse contexte, un copil cu o ocupație tradițională safe? Ce vrea un părinte de la citit?

La 7 ani am intrat în malaxorul urban, unul mic, mult mai mic decît cel în care sînt acum, dar imens pe lîngă locul în care trăisem pînă atunci. În casa nouă am găsit ceva ce nu mai văzusem. Ocupa unul dintre pereții sufrageriei și se numea bibliotecă, asta însemna că în ea erau cărți multe, sute, înghesuite una într-alta, de-ți fugeau ochii printre litere și cotoare de grosimi diferite. Erau de toate acolo. De la Biblia veselă la Război și pace, de la cărțile mici de bucate cu ilustrații la frații Grimm, de la Povești nemuritoare la Jules Verne, de la colecția aia cartonată, pentru copii, cu dungă roșie pe cotor, la cărțile fără număr din colecția „Romanul de dragoste“ și la Madame Bovary. Nu lipseau bineînțeles sfinții, Eminescu și Creangă în ediții bibliofile.

La început luam prea puțin în seamă biblioteca din sufrageria familiei. Privirea îmi era îndreptată mereu spre ferestre, afară, unde se întîmplau lucruri, picioarele mele nu prea aveau liniște și rost în apartamentul de două camere. A început școala, am învățat literele, am învățat să citesc, au început să vină cărțile spre mine. Sub formă de liste. Listă de lecturi obligatorii, listă de lecturi opționale, listă de lecturi facultative. Cu mici excepții, toate erau de fapt obligatorii pînă la urmă. După cum se vede erau lecturi, nu cărți. Era vorba de activități pe care urma să le fac, nu de cărțile propriu-zise. Ele ocupau spațiul vieții mele de copil mai ales vara. De-a lungul vacanței. Atunci era un timp care trebuia umplut la maximum cu lecturi. A citi însă nu era de ajuns, trebuia inventat ceva care să demonstreze că ai citit. O activitate martor al celeilalte activități. Și tatăl meu a inventat atunci rezumatul și caietele cu rezumate. Rezumatele aveau un format standard în care trebuia să trec mai întîi personajele, împărțite și ele riguros în personaje pozitive și personaje negative. Urmau apoi cîteva rînduri despre ce se întîmpla în cartea aia, pe care trebuia să le scriu. Erau cărți și povești de tot felul pentru care făceam practic niște review-uri scurte. Am recenzat Gîrleanu, Din lumea celor care nu cuvîntă, dar și povestirile cu Lenin, mai ales cea despre Lenin și copiii îmi rupea sufletul, am scris despre Nosov, Vitea Maleev la școală și acasă, dar și despre Fram, ursul polar, Sântimbreanu, Mai e mult pînă diseară, dar și despre Alice în Țara Minunilor. Rezumam, nu mă gîndeam la literatură, nu știam ce e literatura, nu aveam nici un fior pentru cărți, ci doar obsesia unei obligații care nu aducea nici o bucurie în viața mea, ci dimpotrivă. Îmi amintesc fazele luminii de vacanță schimbîndu-se pe suprafața ferestrei, a cărții, a caietului în care scriam. În lumina aia de vară, știind că afară, la locul de joacă și pe drumul spre el, sînt cele mai mari atracții, nu făceam altceva decît să împart personajele lumii în pozitive și negative. Și asta era de fapt partea cea mai grea. Și din toate cărțile, Alice în Țara Minunilor a fost practic un eșec, nici măcar despre Alice parcă nu puteam băga mîna în foc dacă e pozitivă sau negativă, pur și simplu nu înțelegeam ce se întîmplă, poate cu regina doar era ceva mai clar. Și chiar și nici despre vreo furnică de-a lui Gîrleanu nu era ușor să spui ceva, era așa de pozitivă că nu mai avea rost să menționezi asta. Povestea cu rezumatele a durat cîțiva ani, poate două-trei veri, de-a lungul cărora nu am făcut decît să împart personajele în două categorii și să povestesc pe scurt niște povești din care la finalul zilei nu mai rămînea nimic întreg. Iar pe Lewis Carroll nu l-am mai putut reciti decît foarte tîrziu.

După o vreme însă, listele de lecturi s-au oprit, poate a obosit tatăl meu, poate s-a gîndit că mi-a intrat lectura în sînge și acolo va rămîne, că mi-am însușit un mod eficient și rațional de a citi și-a înțelege ce scrie prin cărți. Poate așa a și fost și eu nu știu. Oricum, pe la 11 ani, pentru că nu am mai avut nici liste, nici obligații, am început să văd biblioteca din casă. Și am început să văd și cărțile, să le iau la întîmplare, să le deschid, apoi să le citesc pur și simplu și fiecare să pară a fi o ființă în sine. Și-am început de fapt să mă îndrăgostesc. O dragoste uneori complicată, cu gusturi bizare, cu toane, cu întîlniri timpurii, cu neputințe care îți arată că trebuie să mai aștepți pînă să poți citi o carte, dar în libertate absolută, pentru că nimeni nu mi-a mai spus de atunci acasă ce să citesc și ce nu.

Pe la 11 ani am putut începe o relație pe bune cu cărțile. Dacă părinții își doresc doar să aibă copii citiți, intelectuali, dacă își imaginează că aici, în „lectură”, e un teren safe, lipsit de neprevăzut și senzualitate, că există un mecanism al cititului ce poate fi declanșat prin insistență și presiune, se înșeală. E nevoie de îndrăgosteală și de amor și de libertate. Cărțile au corpuri și viață și te transformă, ca orice altă relație.

Svetlana Cârstean este scriitoare.

Foto: Ema Cojocaru