- argument -

Sportivii români continuă să aibă unele rezultate notabile, în condițiile în care în România pare să se manifeste un dezinteres general pentru mai toate sporturile, cu excepția fotbalului. Specialiștii spun că de obicei e vorba de performanțe întîmplătoare, de zile foarte bune atinse din pur talent sau de către sportivi care se antrenează pe cont propriu în străinătate, rupți de conjuncturile românești. Cu alte cuvinte, în țară nu mai există un sistem funcțional de selecție de masă, de încurajare și promovare a copiilor către diferite sporturi, de susținere a celor care au ajuns la marea performanță. Nu prea mai există nici cluburi. Mai sînt cîteva discipline (scrimă, gimnastică, judo, handbal feminin...) în care antrenori excepționali, adevărați vrăjitori, reușesc să formeze echipe și să scoată campioni din mînecă. Altfel, la performanță ajung doar cei care vor, pot și au și susținere materială proprie.

Nu de puține ori însă, chiar sportivii noștri buni ne produc dezamăgiri. Cînd te-ai aștepta mai mult să cîștige, ei clachează. De vină ar fi tot lipsa unui sistem serios de antrenament, a echipelor multidisciplinare de specialiști care să-i înconjoare și să-i ajute, a pregătirii psihologice. Uneori, mentalitatea sportivilor noștri seamănă cam prea mult cu mentalitatea generală, fatalistă, în care au fost crescuți și pe care bine o cunoaștem. Printr-un noroc, mai există totuși campioni care știu să lupte și știu să și piardă și care ar putea constitui bune exemple pentru societatea noastră cea lipsită de perseverență și de fair play.

Paradoxal, fotbalul, sportul pentru care pare că există și interes (mai degrabă interese), și bani, a decăzut în mod jalnic. Asta pentru că oamenii de care depinde nu urmăresc performanța în sine, ci afacerea. O afacere gîndită pe termen scurt, în care jucătorii sînt vînduți și cumpărați ca pe o piață de sclavi. Pe de altă parte, sportul a devenit o mare (și bună) afacere în întreaga lume. Afacerile din jurul sportului tind să devină o competiție de sine stătătoare. În jurul unui eveniment ca Olimpiada de la Londra concurența dintre sponsori a ajuns la cote absurde, după cum se poate vedea din articolul lui Dan Vasiliu. Asta nu înseamnă că sportul propriu-zis și sportivitatea rămîn în umbră. Revenind la ceea ce se întîmplă în România, e de constatat că, după dispariția sistemului comunist care făcea din sport un vehicul de imagine și propagandă, nu a apărut mai nimic în loc. Inițiativele sînt rare și întîmplătoare. Oamenii ajung mai degrabă pe cale individuală la sportul de performanță, tot așa cum singuri descoperă tot mai mult sportul ca mod de a trăi sănătos. Cît privește dezvoltarea comportamentului sportiv, a sportivității ca noțiune extinsă, în societate, în afaceri (în politică!?), avem în față un drum foarte lung, un adevărat maraton.