Mara se află de mai bine de o oră în sala de aşteptare a unei clinici private din Bucureşti. Este programată la ora 9,30 la o doctoriţă recomandată de prietena unei prietene (cum se întîmplă adesea). „E foarte bună tipa, mergi cu încredere. Bine, să nu-ţi închipui că se comportă ca o prietenă apropiată...“ „Nici nu vreau“, răspunde Mara. „Numai să îmi spună ce am şi cum pot rezolva problema.“
 
Domnişoara de la recepţie o invită sus. „Etajul I, a treia cameră pe stînga. Urcaţi şi aşteptaţi.“ Iar cu aşteptarea. Se conformează, urcă treptele şi ajunge în holul din faţa cabinetului. E curat, cochet şi... nu miroase a nimic dubios. Semn bun. Dar aşteptarea naşte fel şi fel de scenarii fanteziste, cu boli incurabile şi catastrofe medicale. În astfel de momente, Mara regretă că nu a luat pe nimeni cu ea. Dacă nu era singură, poate nu se gîndea la toate cele. Şi aşteptarea asta... Se uită la ceas cu nervozitate, aproape obsesiv. Simte că timpul nu-i e cel mai bun aliat. E deja 11,30.

E pe punctul de a coborî să întrebe ce se întîmplă – nu e normal ca la ditamai clinica privată, unde dai şi o poală de bani, să aştepţi pînă te uită Dumnezeu –, cînd uşa cabinetului se deschide şi o asistentă tinerică şi drăguţă o pofteşte înăuntru. După un control scurt şi o ecografie, verdictul loveşte nemilos: „Încercăm o lună de tratament, dar ar cam trebui operat. Ne vedem peste o lună“. O lună mai tîrziu, aceeaşi poveste: clinică, întîrziere, aşteptare, control, ecografie, cerut părerea altor doi medici din clinică, verdictul rămîne acelaşi, dar e nuanţat: „Recomand operaţie deschisă, pe care o pot efectua chiar eu, dar numai la spitalul privat x... Gîndiţi-vă, eventual consultaţi şi un alt medic, şi îmi spuneţi ce aţi hotărît“.

Alegerea 

Mara are încredere în doctoriţa ei, în principiu. Însă gîndul unei operaţii deschise, preţurile prohibitive de la un spital privat o împiedică să ia decizia fluierînd. Aşa că mai aşteaptă. Încă o lună, două, trei. Dar timpul nu rezolvă toate problemele, aşa cum ne-am dori, şi decizia trebuie luată. Atunci îşi îndreaptă privirea spre un spital de stat. Alte prietene, alte recomandări – în final, se opreşte la un medic despre care auzise „numai de bine“. Excelent profesionist, bun ca pîinea caldă, răbdător şi... un doctor „care nu ia“. „Perfect“, îşi spune Mara. „Îmi fac programare.“ „Nuuu“, intervine prietena. „Nu poţi, că nu are cabinet privat. Trebuie să te duci la spital, la camera de gardă, şi să aştepţi. Eu îmi iau o carte cînd merg acolo. Stau şi citesc; aştept pînă îşi face vizitele în spital, apoi coboară şi le consultă mai întîi pe gravide, pe lăuze, şi apoi pe cele cu alte probleme.“ Înarmată cu răbdare, încrezătoare şi, de data aceasta, însoţită de cineva drag, Mara se duce la spital. Totul se petrece întocmai cum îi fusese povestit, ca şi cum era exersat în prealabil. Ajunsă de la ora 12,00, Mara devine un spectator pasiv, observînd baletul ce se desfăşoară în faţa ei.

Asistentele intră şi ies grăbite, uşile tremură nervos; toaleta miroase rău şi e mai neîngrijită ca cea de la metrou; sala de aşteptare e veche, neprimitoare, rece, dar mereu plină. Oameni feluriţi îşi aşteaptă rîndul, încercînd să intre în ritmul imprimat de spital. Mara îşi dă seama că trebuie să pătrundă şi ea „în sistem“, aşa că se lipeşte de o asistentă mai amabilă. („De ce sînt asistentele medicale asemeni secretarelor – atît de inabordabile, de nesuferite?“, se întreabă Mara.) Acum are un „om în interior“. Patru ore trec, şi ajunge în faţa doctorului. Iar control, ecografie, verdict: „Trebuie operaţie. Recomand o intervenţie laparoscopică. Vorbim după ce mă întorc din concediu“.

Momentul adevărului

După încă trei luni de aşteptare, Mara se află din nou în sala de la spital. E luni, ora 7,00. Vînzoleală mare, zi de internări. „Aveţi tot ce vă trebuie? Pijama, halat, papuci?“ „Da“, spune Mara, arătînd spre sacoşa mare de plastic cu care a venit. „Gata, acum urcăm“, spune asistenta şi porneşte iute prin labirint. Urcă pe nişte scări, o iau la stînga, apoi coboară, ies în curte, trec printr-un hol strîmt, urcă alte trepte, fac dreapta şi... ajung la salon. „Alegeţi un pat şi ai răbdare. Te cheamă ei...“

Rămasă singură în salon, Mara aruncă o privire în jur şi face inventarul: patru paturi metalice, neprietenoase, un frigider micuţ şi hodorogit, aşternuturi dezinfectate, dar rupte, vai mama lor, o toaletă curăţică, dar rece (şi la propriu, şi la figurat). Treptat, îi sosesc şi colegele de cameră: o gravidă, o tînără dichisită şi o doamnă cu prea multe bijuterii de aur – femei atît de diferite, legate prin aşteptare şi teamă. Ora 10,00. Baletul continuă. Mara este plimbată de colo-colo: recoltarea sîngelui, iar ecografie, completarea unor fişe, luarea tensiunii. Şi înapoi în salon. Ora 13,00. Pe Mara o aşteaptă întreaga familie, să o încurajeze. Mara aşteaptă momentul adevărului. Orele trec greu, iar ea este nedormită şi nemîncată de prea multe ore. Măcar de-ar intra odată în operaţie!... Ora 17,00. Familia pleacă, rămîne prin preajmă doar mama. Ora 18,00. „Doctorul vă va opera sigur în seara asta.“ Ora 20,00. „Mai aşteptaţi puţin.“
Ora 21,00. Mara este dusă din nou prin labirintul cunoscut, este pregătită pentru operaţie (ultima din seara aceea pentru medicul ei), i se pune branula, vorbeşte cu anestezistul. Nu vrea decît să doarmă. O asistentă o conduce în sala de operaţie. Lumină multă, personal medical care roieşte în jurul ei. Toţi par destul de relaxaţi, siguri pe ce trebuie să facă. Întinsă pe masă, Mara aşteaptă. „Oare cît durează după ce îi este administrat anestezicul?“, se întreabă, dar nu apucă să-şi ducă gîndul pînă la capăt. Somn indus. Din acest punct, soarta ei este în mîinile lor.

Intervenţia e cu happy end. Tînăra iese cu bine din operaţie, trece pe la Terapie Intensivă, oamenii îşi fac treaba, dimineaţa este dusă într-un alt salon, mai mare. După-amiază este deja acasă. Un an şi ceva mai tîrziu, îşi aminteşte toată experienţa cu amănunte, dar îi pare atît de departe în trecut, că parcă nici nu i s-ar fi întîmplat.

Povestea Marei este povestea oricărui om care a aşteptat vreodată într-un spital din România. Omul care aşteaptă, de prea mulţi ani, schimbarea sistemului, crearea cadrului potrivit pentru ca medicii, împreună cu întreg personalul auxiliar, să îşi poată îndeplini menirea. Omul pentru care cuvîntul „reformă“ este sinonim cu forme fără fond, demagogie, încălcarea promisiunilor, neasumarea răspunderii. Dar este acelaşi om care mai are, încă, puterea să spere. Totuşi, să nu îl lăsăm să mai aştepte...