Amenințarea unei crize alimentare globale i-a făcut pe decidenții lumii să (re)descopere piața agroalimentară ca soluție sustenabilă de valorificare a resurselor. Farmers market, noua tendință a transmiterii producției ecologice pe lanțul cel mai scurt către consumator, cucerește lumea laolaltă cu mișcări transnaționale precum Slow Food, Terra Madre sau Friends of The Earth și demonstrează beneficii deopotrivă pentru producătorii mici și mijlocii, pentru consumatorul eco-conștient.

Actuala criză pandemică a confirmat justețea strategiei. Farmers market este o formulă care scurtează distanțele și asigură soluții locale de aprovizionare, cu minimum de intermedieri și cu maximum de siguranță posibile. Probabil că, peste ani, mult după ce piețele agroalimentare din România vor fi dispărut, copiii și nepoții noștri vor importa sau vor prelua prin franciză acest model de simbioză producător-consumator care fascinează societățile postindustriale în ziua de azi. Poate că mulți dintre ei vor spune că e trendy, cool și chiar exotic să poți dialoga cu un fermier de la țară, cu găinaț pe cizme și fîn în păr. Și – cine știe? – poate că cei mai în vîrstă dintre noi își vor aminti că am avut și noi cîndva, la noi în țară, ceva asemănător...

Întîmplările din ultimele săptămîni, de la hotărîrea închiderii piețelor pînă la revolta piețarilor, ne-au arătat cît de contra curentului global merge decizia politică în România, cît de defazată este elaborarea de politici publice, cît de divergentă este gîndirea strategică a guvernanților față de comandamentele sociale locale, nu rareori suprapuse urgențelor din plan mondial.

Iată o serie de contradicții care stîrnesc suspiciuni: 1) efortul de a gentrifica piețele și de a le asigura dotările cele mai moderne, urmat de suspendarea piețelor închise, adică tocmai a acelor piețe care funcționau la standarde optime; 2) discriminarea între două tipuri de spații comerciale închise – supermarket și piață acoperită –, similare ca grad de aplicabilitate a măsurilor anti-COVID; 3) prejudecata că supermarket-ul reprezintă „comerț civilizat”, spre deosebire de piață, care e damnată din oficiu la un statut inferior.

Cum de am ajuns aici? Putem preveni un viitor dezastruos înțelegînd trecutul?

Bulimie

Bulimie nu doar alimentară, ci și simbolică – așa obișnuia să definească Vintilă Mihăilescu frenezia cosumatorilor români din primii ani ʼ90. Zorii democrației deșteptau mugurii societății de consum. Magazine tot mai mari, vitrine frigorifice tot mai vaste, ambalaje tot mai colorate etalau unei națiuni întregi dovada libertății de a alege. Denumirile comerciale căpătau glanț și se transformau în brand-uri; acestea apoi se multiplicau, se diversificau în ritm uluitor, mai ceva ca partidele din adunarea constituantă. Ne deprindeam cu mărfuri și moravuri noi, tot mai apropiate de fantasmele noastre despre Occident. „Acum și în România!”, sloganul predilect al epocii, era valabil pentru aproape tot nomenclatorul produselor de larg consum. Întreg universul consumerist părea să pătrundă „acum în România”. Dar, odată cu branșarea la circuitele marilor producători multinaționali, ne conectam și cu importul de surogate și iefteșuguri. „Nou-nou-nou” era celălalt cuvînt de ordine, care acoperea deopotrivă luxul și ciurucul. Cînd ni s-a potolit foamea de „nou-nou-nou”? Cînd ne-am satisfăcut complet curiozitatea pentru sucul de la dozator? Cînd ni s-a acrit de boni-bon și topi-top?

Am marcat convențional această inflexiune în dreptul anului 2000. În acea perioadă, mai multe etape istorice au fost depășite de către societatea românească, asemeni unor boli de copilărie. S-a maturat o anumită conștiință de sine a consumatorilor. A crescut atenția acestora față de ce scrie pe ambalaj. S-a resimțit o inhibare față de produsele cu trasabilitate incertă, provocată de o serie de crize alimentare, precum gripele porcine, boala vacii nebune, gripa aviară etc. Și, nu în ultimul rînd, o reîntoarcere mai pe deplin asumată la gusturile și obiceiurile moștenite de generații.

De la global la glocal

Cei care au identificat acest substrat cultural infinit de fertil au fost tot expații din marketingul multinaționalelor. Ei au pomenit prima dată de „tradiție” în comunicarea comercială. Ei au confecționat, special pentru papilele românești, „borșul magic” la plic și socata cu arome artificiale. Ei au planificat lansarea McMicilor. Ei au lansat iaurtul la păhărele de plastic, pe al căror ambalaj era desenat vechiul borcan de iaurt comunist, din sticlă care se ciobea după multiple reutilizări. La capătul unui deceniu de rigorism anticomunist în rîndul opiniei publice, dreptul de a fi nostalgici tot multinaționalele de larg consum ni l-au îngăduit. În fond, marketerii descălecați „din rețea” nu făceau decît să aplice o metodologie deja verificată: aceleași cadre operaționale „implementate” în Grecia, Polonia sau FYROM se mulau pe sensibilitățile și fixațiile românilor. Dacă tot e specificul național un construct cultural fasonat în raport cu străinătatea, poate că cel mai bine ți-l fasonează chiar străinii.

Anii ʼ90 au mai însemnat ceva. Au fost anii redescoperirii agorei – în sens originar, de spațiu care găzduiește deopotrivă dezbaterea de idei și negoțul de bunuri agricole. Piețele au explodat și s-au expandat. Se făcea politică printre tarabele din Amzei și se vindeau trufandale de seră la protestul-maraton din Piața Universității ʼ90. Străzile din zona Gării de Nord devin un mare bazar. Mulți dintre provincialii coborîți din tren cu tăgîrțe pline nu trec mai departe de Matache ca să le vîndă conținutul.

Vid legislativ, fiscalizare necontrolată, libertate în toate sensurile. Pe lîngă producătorii obișnuiți, piețele se umplu de mici afaceriști. De-a lungul vadurilor comerciale cu tradiție se ițesc gherete și buticuri. Piața debordează înspre aleile din jur, dincolo de arealul betonat și cimentat de normele ceaușiste. Capitalismul primar, suspendat de paranteza comunistă, reînvia din tăciunii nu definitiv stinși ai spiritului antreprenorial. Le datorăm micilor producători, țăranilor din piețe menținerea în viață a practicilor tîrgoveției și precupeției, de-a lungul epocii cooperatist-aprozariste. Fără să se bucure de faima unor disidenți sau a unor fruntași de partide istorice, li se cuvine și lor meritul de a fi rezistat și de a fi pregătit în umbră decomunizarea, pe „parcela” lor.

Răsturnarea ecologică

Se confruntau în aparență două lumi: cea a supermarket-ului – normată și sistematizată, pe criterii de eficiență de-a dreptul fordiste –, de o parte și, de cealaltă, lumea dezordonată, browniană, nu tocmai curată pe alocuri, dar plină de vitalitate, a pieței – un adevărat creuzet multicultural.

De fapt, este una și aceeași lume, surprinsă în etape istorice diferite: piața tradițională, cu tot ce aduce ea, de la schimbul de marfă la monetizare și apoi la dezvoltare capitalistă, constituie germenul urbanității și al modernității. Supermarket-ul reprezintă societatea de consum, cu toată sinteza ei de fluxuri productiv-comercial-mediatice. Este piața o formă revolută? Este supermarket-ul noul loc de precupeție? Este mall-ul noua agora? Ar fi prea simplist să deduci un atare traiect evoluționist. E ca și cum ai spune că bicicleta e definitiv înmormîntată de automobil. Am văzut mulți automobiliști care, după decenii de cursă a aspirațiilor spre motoare tot mai puternice și habitacluri tot mai mari, trăiesc o adevărată spaimă în fața unui viitor răsturnat, în care bicicleta se vădește ca apex al tehnologiei omenești.

Această răsturnare ecologică ne indică viitorul piețelor și tîrgurilor. Poate că piețele viitorului nu vor arăta precum piețele idilice, evocate deseori pentru șarmul lor pitoresc în paginile revistei de față sau reproduse prin simulacru în zonele de legume-fruncte ale supermarket-urilor, cu pavoazări butaforice și promoter-i costumați în țărani. Mulți dintre țăranii reali au o viață cvasi-urbană. Așa cum mulți orășeni, de obicei foști corporatiști, aleg să „facă downshifting” și se retrag la țară, ca să cultive rubarbă, lavandă sau să crească struți. Poate că și metropolele de mîine vor fi mai verzi și mai prietenoase cu natura pe care s-au străduit de secole să o extirpe. Răsturnarea abia a început.

Degradare asistată

Sau, poate mai bine zis, degradare cu voie de la stăpînire: este genul de subminare în timp a unor situri de patrimoniu care trebuie demolate, pentru a face loc unor dezvoltări imobiliare samavolnice. Este ceea ce s-a întîmplat cu unele case sau palate de secol XIX, abandonate de municipalități, de multe ori sub pretextul respectării dreptului proprietarului, pentru a justifica măsura demolării. Este ceea ce s-a întîmplat cu întregul sit urban Berzei-Buzești, atunci cînd a fost condamnată la demolare Hala Matache. Clădiri vechi șubrezite, mîncate de igrasie, mistuite de insalubritate au fost privite nu ca obiective de restaurat, ci ca focare de infecție care trebuie eradicate. Și, nimerită ca din întîmplare printre ele, Hala construită cu un secol în urmă și încă perfect funcțională.

A numi Zona Zoster piața fondatoare a Bucureștiului, Oborul, este simptomul unei atari gîndiri periculoase, susceptibilă să planifice o nouă degradare asistată. Aceeași argumentare abuzivă, preexistentă situației pandemice, amenință și Piața de Flori, aflată în centrul unui întreg sit cu valoare de patrimoniu care agonizează între marginalizare comunitară și gentrificare.

Dar problema celor mai multe piețe din București este că nu sînt găzduite în structuri de patrimoniu. De aceea, ele nu prezintă interes nici măcar pentru partizanii patrimonializării materiale. Și, de aceea, sînt cu atît mai vulnerabile într-un context favorizant față de marii dezvoltatori imobiliari.

Recunoașterea caracterului de patrimoniu imaterial al piețelor/tîrguri cu tradiție este o tendință europeană care a reușit să revigoreze cultural și să dea importanță, inclusiv pe plan turistic, unor obiective precum piața de vechituri Saint-Ouen din periferia Parisului sau piața din Campo deʼ Fiori, un spațiu viran din Roma umplut cu tarabe și dubițe comerciale. O etnografiere a piețelor din București (și alte orașe mari) ar putea demonstra importanța social-culturală a tîrgoveției, ca ansamblu de practici, relații interumane și interculturale, de tradiție și perpetuare a unei atmosfere de sociabilitate specifice.

Impunerea piețelor-tîrguri ca fapte sociale cu caracter cultural/comunitar, dincolo de cadrul fizic-material al siturilor/vadurilor care le găzduiesc (dar nu făcînd abstracție de acestea), le poate salva de la decăderea spre care sînt împinse treptat, în ansamblul unei dezvoltări urbane haotice și iresponsabile.

Florin Dumitrescu este textier, publicitar, doctor în socio-antropologie. Cea mai recentă carte publicată: Dodii, Nemira, 2016.