Prima „mahala“ de care îmi amintesc era în centrul istoric al Botoşaniului, acum mai bine de zece ani. În buricul centrului se înălţa un monument pentru eroii Primului Război Mondial. Doi soldaţi înarmaţi, în alertă, deasupra unuia zăcînd. Lîngă statuie, un petic de verdeaţă, presărat cu bănci şi copaci. Iar în jur, case istorice cu magazine întunecate şi înghesuite la parter.

În părculeţ şi prin jurul lui erau mulţi ţigani. Femei cu poale lungi şi ţînci alergînd, bărbaţi cu vestă şi pălărie sau doar în tricouri. Stăteau aşezaţi sau în picioare, spărgeau seminţe şi vorbeau. Mă uitam la ei cu coada ochiului, se uitau la mine şi la toţi ceilalţi trecători. Locuiau în casele vechi din jur, de la balconul cărora atîrnau la soare covoare şi pături.

După ani, ei tot acolo erau, crescîndu-şi copiii pe-afară şi uitîndu-se la trecători. Îi vedeam de cîte ori treceam prin zonă să inspectez toate perechile de blugi din magazinele de haine. Mă obişnuisem cu prezenţa lor şi aş fi fost mai uimită să nu-i văd acolo.

Am plecat la facultate în Bucureşti, centrul vechi al Botoşaniului a devenit un şantier de renovare, iar Monumentul Eroilor a fost înconjurat cu banda alb-roşie. După cîţiva ani, totul era înecat de ciment. Băncile au fost scoase, la fel şi copacii. Oare cîte „mahalale“ au fost alungate cu picamerul şi macaraua? Oamenii de-acolo au fost mutaţi iar casele sînt goale. Dar unei case îi e bine atunci cînd e plină de oameni, nu cînd e rece şi părăsită.

Colţuri de „mahala“ am găsit şi în Bucureşti. Iar într-unul am încercat să intru şi eu. Asta pe cînd studiam antropologia şi căutam exotismul în spatele blocului în care stăteam cu chirie.

Pe strada cu sens unic din spate era linişte. Pe o parte erau blocurile înalte care o apărau de traficul crîncen de pe strada paralelă, cu patru benzi de circulaţie şi tramvai. Pe cealaltă parte erau case, mai vechi sau mai noi, înconjurate de ziduri de garnizoană sau garduri de lemn, cu cîini zgomotoşi sau sisteme moderne de alarmă. Verdeaţă atît cît să ai unde să-ţi plimbi animalul de companie, şi locuri de parcare pe care seara se îngrămădeau maşini şi care erau însemnate cu plăcuţe şi vopsea.

Mergînd mai departe pe stradă, dai peste o Dacie fără număr de înmatriculare, ascunsă sub o husă gri cu mîzgălituri, care pare să nu se fi mişcat de-acolo de ceva vreme. Vizavi, două magazine alimentare care îşi fac negoţul linştite, perete-n perete. Lîngă maşină mai zăreşti un scaun cu spătar rupt şi spălat de ploaie.

Seara, în jurul Daciei se adunau oameni, uneori cîte trei-patru, alteori îi ghiceam peste douăzeci. Aşa, ca voinicii regelui Arthur în jurul mesei rotunde. Vorbeau şi rîdeau zgomotos, golind sticle de bere cumpărate de vizavi. Dezbăteau înflăcărat politică şi probabil alte lucruri de care n-am aflat. Erau acolo şi vara şi iarna. Femeile nu păreau binevenite. Singura dată cînd am văzut una vorbind către grup a fost cînd şi-a chemat soţul acasă, şi mi-am dat seama că n-o să-mi fie uşor să vorbesc cu ei. Dar am folosit cuvintele magice, care au deschis multe uşi: „Fac un proiect pentru şcoală.“ Astfel am aflat, de la fiul proprietarei unuia dintre magazine, că „Sînt clienţii noştri de ani de zile. Sînt oameni de treabă, puteţi să încercaţi să vorbiţi cu ei. Se adună cam în fiecare seară în afară de sîmbătă. Duminică se adună mai de dimineaţă. Puteţi să vorbiţi cu ei atunci.“

Următoarea seară ploua, iar locul de întîlnire se mutase sub streaşina magazinului, unde se aflau acum trei dintre ei. Un cizmar, un instalator şi un profesor de matematică. Şi iată ce mi-au spus:

 „Domnişoară, ce se întîmplă aicea e ca la ţară. Eu sînt din Ialomiţa, iar la mine la ţară era un lemn pe care ziua stăteau bătrîni, iar noaptea stăteau tinerii. Cînd părinţii mei se întîlneau la lemn, eu şi alţi copii ne jucam pe lîngă ei, ne puneam ţărînă în cap, că aşa ne distram noi. Ei, aşa şi aici. Vezi, noi toţi stăm în cutiile astea de chibrit. Cît poţi să stai acolo, că te sufoci?! Vezi, de-aia noi ieşim afară să mai vorbim, să mai bem o bere la aer. Noi avem diferite meserii. Unu’ e cizmar, altul e instalator, dar aici ne întîlnim toţi şi vorbim. Şi ne ajutăm între noi. Poate unu’ are ceva stricat în casă. Mă întreabă: poţi veni să m-ajuţi? Uite, el de pildă e cizmar, dacă i s-a stricat gheata fii-mii, îl întreb: măi, poţi s-o repari? Şi aşa ne ajutăm. Eu sînt instalator. Ei, mai vine unu’ care e arhitect şi într-o zi m-a rugat să vin să-i repar aragazul. Îi intrase nişte apă şi, după ce l-am curăţat, i-am spus să aibă grijă, că poate să moară aşa. Uite, pe el, îl vezi? A fost colonel (arată către un domn cu un cîine Collie). Vezi cum a lăsat-o acolo? Acolo stă. Dacă îl vede că bea, îl latră. Cîteodată el îi spune cîinelui: nu mă spui lu’ mama, da? Maşina pe care bem e a domnului colonel.“

„La noi e o chestie de solidaritate. Noi aici ne ajutăm. Uite, eu sînt profesor de matematică. Îmi spune unul: măi, uite, am un fiu care are nevoie de pregătire. Ne înţelegem. Altul e profesor de muzică. Am o nepoată care e înnebunită după pian, de aceea vreau să-l rog să vorbească cu colega lui (că el predă violoncel) să-i dea nişte lecţii. Aşa se-ajută omul. Ne mai vorbim noi şi pe la spate, mai ales ăştia bătrîni. Că în generaţia mea e altfel respectul, nu poţi să vorbeşti urît de un om imediat ce şi-a întors spatele. Metehne vechi. Cred că în generaţia matale nu se întîmplă aşa.“

„Crezi că nouă ne place să ne întîlnim aici? Dar unde altundeva? Uite, între blocurile astea unde să faci ceva? Nici n-ai loc. Că ne-au adus la oraş şi au construit apartamente pentru toată lumea. Că altfel poate nu-şi permitea fiecare să aibă cutia lui.“

La sfîrşit, doi dintre ei m-au îmbrăţişat sănătos şi mi-au spus să mai vin să vorbesc cu ei. Dar pentru cîteva săptămîni nu i-am mai văzut, iar cînd am trecut într-o seară şi i-am salutat, nu am primit nici un răspuns.

Pentru mine, mahalaua înseamnă comunitate. Înseamnă oameni care locuiesc aproape, se întîlnesc, petrec timp împreună, pun la cale şi se-ajută. În mahala se socializează, se fac afaceri, se rîde, se discută probleme şi se găsesc soluţii. Dar mahalaua se ascunde de supermarketuri, de autostrăzi şi de reţele de socializare.

Între timp, m-am mutat. Stau într-un alt bloc-turn, unde singura vecină cu care schimb mai mult de un salut e o fetiţă pe nume Alexandra. Ne-am întîlnit într-o noapte de vară, cînd bîntuia holul blocului desculţă, în pijamalele ei roz.

Manuela Boghian este editor online pentru Castle Craig, iar blogul ei personal este www.manube.wordpress.com.

Foto: L. Muntean