Pagină în construcţie (Momentan conţinutul nu poate fi accesat. Vă rugăm reveniţi.)

Publicat în Dilema Veche nr. 528 din 27 martie - 2 aprilie 2014
Pentru cine facem teatru jpeg

Am primit invitaţia de a scrie un articol pentru acest Dosar chiar în seara în care se rupea alianţa USL, eveniment ce a avut drept consecinţă demisia, în chiar ziua următoare, a tuturor miniştrilor PNL. Cînd m-am apucat să scriu articolul, nu aveam încă un ministru al Culturii, deci nici măcar nu puteam să-mi proiectez în minte o persoană sau o personalitate responsabilă cu ceea ce e numit, cu un loc comun uşor dramatic, „destinele culturii româneşti“. S-ar putea spune că asta nu e chiar grav, pentru că „destinele culturii româneşti“ sînt oricum de multă vreme lăsate de izbelişte, ceea ce, într-un anume fel, e mai bine decît să fie direcţionate cu forţa, ca într-un sistem autoritar.

Programe naţionale & politici publice

Dar atunci la ce mai foloseşte existenţa unui Minister al Culturii? Ca multe alte instituţii publice din România, şi acest minister a fost înfiinţat cu un scop, dar continuă să funcţioneze din inerţie, populat de oameni care au uitat de mult care e rostul instituţiei angajatoare – asta presupunînd că au ştiut cîndva. E şi el parte din mecanismul ruginit al birocraţiei care îşi este suficientă ei înseşi, mergînd în gol, fără ca nimeni să mai chestioneze utilitatea sau oportunitatea existenţei sale (cinste Dilemei vechi că o face!). Oare cîţi dintre cei care lucrează pentru acest minister au citit măcar textul ce stă la baza funcţionării sale, şi care se află pe website-ul ministerului – Hotărîrea nr. 90 din 10 februarie 2010. Aici se menţionează, printre alte obiective ale ministerului, că acesta „elaborează, cu consultarea şi participarea atît a autorităţilor publice interesate, a instituţiilor publice de cultură, a altor operatori culturali şi specialişti în domeniul culturii, cît şi a societăţii civile, strategii, politici publice, programe naţionale şi direcţii de dezvoltare pentru domeniile din sfera sa de competenţă“ (sublinierea îmi aparţine). Nu-mi amintesc, cel puţin în domeniul teatrului, de care mă ocup în mod profesionist de peste 15 ani, de o asemenea chemare la consultare publică, în urma căreia să fie generate strategii, politici publice, programe naţionale. Şi acest text, ca şi majoritatea celorlalte postate pe website-ul ministerului, copiază un limbaj european golit de conţinut, în spatele căruia se întinde, vast şi neliniştitor, neantul. Un neant exprimat sintetic de anunţul care apare cînd accesezi rubrica – Creaţie contemporană, diversitate culturală/subcapitolul Teatru. Sau Muzică. Sau Dans. Anunţul sună aşa: „Pagina este în construcţie. Momentan conţinutul nu poate fi accesat. Vă rugăm reveniţi. Mulţumim pentru înţelegere.“

Nu ar trebui să mai avem nici un fel de înţelegere pentru astfel de găuri negre produse de o instituţie a statului român. Această „pagină în construcţie“ e, de fapt, semnul lipsei oricărei construcţii, a oricărei viziuni asupra domeniului cultural. Ne întrebăm, în acest Dosar, care este misiunea Ministerului Culturii? Putem să înşirăm aici deziderate care de care mai nobile, avem cu toţii destulă imaginaţie, suficientă informaţie internaţională şi locală, şi avem şi expertiza necesară cît să punem pe hîrtie desăvîrşite declaraţii de intenţie. Putem să ne dăm cu părerea despre necesara reimaginare a misiunii unui Minister al Culturii demn de lumea în care trăim, capabil să devină motorul pentru o reformă a instituţiilor îmbătrînite din subordinea sa. Putem să facem un brainstorming fulminant, la capătul căruia să venim cu soluţii concrete pentru problemele şi mai concrete ale domeniului, pe care le cunoaştem prea bine fiindcă ne lovim constant de ele. Dar problema este cine va lucra pentru punerea lor în practică, dacă miniştrii Culturii se schimbă în funcţie de cum bat vînturile politice, care tind să se transforme în adevărate taifunuri? Cîtă vreme nu există continuitate la nivelul conducerii şi competenţă la nivelul echipei (şi ce om competent căruia îi pasă de ceea ce lasă în urmă şi-ar încurca destinul profesional cu o instituţie publică lipsită de fundament?) sensul acestui minister se suspendă. E şi el doar o „pagină în construcţie“.

Teatre publice şi teatre private

E limpede, de cîţiva ani deja, că, în materie de teatru, funcţionează la noi două culturi paralele, care, deşi îşi împart adesea actorii, regizorii şi scenografii, nu au în comun nici mentalitatea şi nici – mai ales! – resursele. Pe cît de mare e stagnarea instituţiilor teatrale publice subvenţionate – cu foarte puţine excepţii –, pe atît de dinamic, chiar dacă haotic, a devenit sectorul privat (numit de unii independent, dar aceasta e o altă discuţie).

Oficial, Ministerul Culturii are în grija sa numai instituţiile publice – dacă vorbim de spectacole asta înseamnă 16 teatre naţionale, opere naţionale şi centre precum Centrul Naţional al Dansului, respectiv Centrul pentru Artele Spectacolului „Sala Palatului“ sau Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“ etc. Ce face exact ministerul pentru ele, în afară de a le trimite bugetele în cont, nu se ştie, cu excepţia cazului în care se declanşează scandaluri, cum a fost cel din 2013 privind plănuitele comasări ale unora dintre aceste intituţii, un scandal absurd, creat prin lipsa consultării sectorului cultural şi printr-o comunicare deficitară a intenţiilor ministerului.

Aşa cum se ştie de ani buni, situaţia teatrelor din subordinea Ministerului Culturii e mult mai bună din punct de vedere financiar (dar nu numai) decît a celor care depind de administraţia oraşelor – un caz de inechitate care nici măcar nu mai e discutat, ca şi cum ar fi normal să se întîmple aşa. Unde sînt sindicatele, asociaţiile de breaslă, uniunile de creaţie care ar trebui să conteste o asemenea disparitate? Somn şi voie bună. Pasivitatea sectorului cultural e unul dintre motivele pentru care Ministerul Culturii funcţionează din inerţie, singurul „eveniment“ de care este legat numele său fiind o nouă schimbare de ministru.

Obligaţia Ministerului Culturii de a se asigura de managementul eficient al acestor instituţii şi de a face publice rezultatele evaluărilor anuale ale activităţii celor care le conduc a fost şi ea abandonată, probabil pe fondul schimbărilor prea frecvente de miniştri din ultima perioadă. Dar nu cumva echipa care rămîne ar trebui să-şi facă treaba, indiferent cine o conduce? Dat fiind faptul că ultimele rapoarte de evaluare ale managerilor instituţiilor din subordinea ministerului datează din 2011 şi 2012, se poate concluziona că această echipă şi-a luat vacanţă. De ce nu aplicăm atunci reducerile bugetului pentru cultură chiar prin concedierea acestei echipe, ce poate fi înlocuită prin angajarea temporară a unor experţi care să monitorizeze activitatea acestor instituţii şi să întocmească rapoartele anuale? De ce e nevoie de oameni angajaţi full-time, cînd „pagina“ e permanent în construcţie?

Cît despre sectorul teatral privat, el creşte liniştit, ca o junglă, după reguli apărute spontan, într-un sistem capitalist get-beget. Raporturile Ministerului Culturii cu această zonă tot mai activă a teatrului românesc sînt minunate, dar lipsesc cu desăvîrşire. Din punct de vedere al ministerului de resort, teatrele private sînt în altă ţară şi pot să-şi vadă de treabă acolo, aşa cum pot. Aplicînd eventual la fondurile tot mai mici puse în joc anual de AFCN, din care doar o parte sînt dedicate artelor spectacolului. Şi unde intră în competiţie cu instituţiile publice, finanţate, astfel, de două ori de către stat. La întrebarea simpatic formulată de coordonatorul acestui Dosar – „Ce (nu) face Ministerul Culturii pentru teatrele independente?“ răspunsul este simplu: Totul!

Toate aceste anomalii extinse, proliferînd an de an, nu pot produce decît haos: în lumea teatrului, el a ajuns să se manifeste în conţinutul repertorial al teatrelor finanţate din bani publici. În lipsa oricăror direcţii sugerate măcar de ordonatorul de credit generos şi inert, şi pe fondul unor evaluări (cînd se fac) după criterii preponderent numerice, teatrele naţionale au ajuns să încline prea mult steagul înspre spectacolul comercial, pe principiul facil că numai acesta le poate aduce mult public. Au sfîrşit, deci, în poziţia admisibilă pentru teatrele private care, neavînd subvenţie, sînt obligate să recurgă la un repertoriu mai popular. Pe lîngă asta, şi-au lăsat deoparte misiunea (implicită, nu formulată ca atare de către ordonatorul de credit) de educare a publicului, sau îşi amintesc foarte rar de ea. Paradoxal, unele teatre independente sînt mai conştiente de această necesitate decît instituţiile publice, cărora noi le dăm un cec în alb plătind impozitele către stat. Şi spun că ordonatorul de credit este generos pentru că, în ciuda lamentaţiilor pe această temă, bugetele teatrelor publice nu sînt deloc mici. Lipsa de imaginaţie şi de soluţii complementare a managerilor – din nou, cu puţine excepţii – e însă foarte mare!

În căutarea competenţelor

Am încercat de curînd, împreună cu ceilalţi iniţiatori ai Apelului pentru competenţă în instituţiile publice de cultură (care a strîns peste 150 de semnături şi poate fi accesat aici http://apelpentrucompetenta.wordpress.com/ să obţinem o audienţă la ministrul Culturii (cînd încă mai exista unul). Intenţionam să-i explicăm, cu argumente, de ce competenţa echipelor manageriale ale acestor instituţii este cheia dezvoltării lor şi a împlinirii misiunii pe care o au ele în comunităţile pentru care funcţionează. Voiam să-i explicăm de ce credem noi că evaluările anuale trebuie luate în serios şi de ce procesul de alegere a noilor manageri prin concursurile pentru posturi trebuie să fie transparent, de ce e nevoie de experţi independenţi în comisiile de concurs şi în cele de evaluare anuală, şi nu de comisii făcute la sugestia directorilor evaluaţi. Chiar aveam de gînd să-i demonstrăm că ne interesează, că ne pasă, că există o societate civilă sătulă de incompetenţă, risipă, proastă gestiune a resurselor în cultură, provincialism cronicizat, lipsă de anvergură şi de viziune. Şi care crede – care ştie – că lucrurile se pot face mai bine.

Nu am reuşit să obţinem o întrevedere. Ni s-a transmis că nu e sigur că domnul ministru va mai fi ministru. Pagina rămîne în construcţie.

Cristina Modreanu este critic de teatru şi jurnalist cultural. Editează revista Scena.ro.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.