O scurtă istorie a comunismului din România
I-am propus lui Alexandru Ofrim o încercare de a povesti comunismul – într-un mod detaşat şi obiectiv, din perspectiva sa de istoric – celor care nu l-au trăit, adolescenţilor şi tinerilor din România actuală. Ceea ce a rezultat este mai mult decît un text „de manual“, este „o scurtă istorie“, într-adevăr, însă una vie şi nuanţată. (A. P.)
În decembrie 1989, cînd regimul comunist s-a prăbuşit, aveam 25 de ani. Astăzi, lumea de atunci mi se pare, şi mie, străină. Generaţia mea a fost cu mult mai norocoasă decît cele anterioare. După ce au trecut prin război, bunicilor noştri li s-au luat, cu brutalitate, drepturile şi libertăţile democratice, fiind forţaţi să accepte un nou tip de societate după modelul celei din Uniunea Sovietică. După 23 August 1944, România a fost ocupată de trupele sovietice, care i-au ajutat pe comunişti să acapareze conducerea. Comunismul este un sistem politic care şi-a propus să construiască o societate fără clase sociale, fără proprietate privată, pretinzînd că avuţia ţării este un bun al întregului popor. Idealul comunist era o societate egalitară, condusă de un partid unic. Comuniştii susţineau, în mod mincinos, că puterea în stat era deţinută de către muncitori.
În anul 1946, au fost organizate alegeri parlamentare. Bunicul meu, învăţător într-un sat, a fost preşedintele secţiei de votare. Seara, la secţie a oprit o maşină din care au coborît nişte indivizi cu pistoalele la vedere. Aduceau cu ei o altă urnă, înlocuind-o pe cea veritabilă. La numărarea voturilor, comuniştii şi aliaţii lor obţinuseră peste 80%! Ţăranii din acel sat erau ostili comuniştilor, votaseră masiv cu Partidul Naţional Ţărănesc. În acest fel, prin falsificarea alegerilor în toată ţara, comuniştii au ajuns la putere, au desfiinţat toate partidele, i-au arestat pe liderii acestora, pentru ca apoi, în decembrie 1947, să-l alunge pe regele Mihai I, proclamînd Republica Populară.
În perioada 1947-1964, întreaga ţară devenise o adevărată închisoare. În 1948 a fost înfiinţată Securitatea, a cărei misiune era să apere, prin teroare, conducerea comunistă şi să-i distrugă pe toţi cei care s-ar fi opus acesteia. Mai întîi, Securitatea i-a trimis în închisoare pe foştii oameni politici şi pe marii intelectuali ai ţării. (Mulţi au murit în penitenciare cum ar fi cele de la Sighet, Aiud, Gherla şi multe altele.) Aici, erau supuşi unui regim de exterminare: înfometaţi, torturaţi, puşi la muncă forţată. În închisori au fost trimişi foşti ofiţeri, preoţi, ţărani, studenţi şi chiar elevi de liceu. Securitatea avea pretutindeni informatori, adică persoane care colaborau de bunăvoie sau erau constrînse, prin şantaj. Dacă vorbeai împotriva regimului, puteai fi arestat şi condamnat la închisoare. Ofiţerii Securităţii puteau împuşca oameni pe loc, fără judecată; aşa au sfîrşit mulţi ţărani care s-au opus, nevrînd să li se ia pămîntul pentru a fi înfiinţate ferme colective de stat (Cooperative Agricole de Producţie).
În 1948, a avut loc naţionalizarea: toate fabricile, magazinele, restaurantele, hotelurile etc. au devenit proprietatea statului. Autoturismele nu puteau fi deţinute decît de instituţii. Locuinţele celor consideraţi „duşmani ai poporului“ au fost confiscate. Proprietarii lor au fost evacuaţi, bibliotecile le-au fost arse în curte şi au fost trimişi să locuiască în spaţii insalubre. În cele mai frumoase imobile s-au mutat liderii comunişti (aşa-numita „nomenclatură“, lacomă să-şi savureze privilegiile). Represiunea a avut multe forme: la facultate nu puteau fi primiţi decît cei cu „origine socială sănătoasă“ – adică copiii de muncitori şi de ţărani săraci. Religia era interzisă în şcoli, iar mersul la biserică nu era bine văzut de noii diriguitori.
Liderul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a decretat eliberarea deţinuţilor politici în 1964. Politica regimului s-a schimbat, urmînd o perioadă de relativă liberalizare şi de emancipare de sub controlul sovietic. Nicolae Ceauşescu – ajuns la putere în 1965 – a continuat această politică. Perioada 1964-1971 a adus mari speranţe şi optimism. Au fost recuperate valorile culturale româneşti, au fost reeditate cărţile autorilor interzişi în anii ’50, scriitorii şi artiştii români au putut crea mult mai liber. A avut loc o deschidere către Occident, fiind publicate numeroase traduceri. Şi copiii au beneficiat de această deschidere: la chioşcurile de ziare putea fi cumpărată celebra revistă franceză de benzi desenate Pif, pe care o aşteptam cu nesaţ în fiecare săptămînă. În şcoli, limba rusă a fost eliminată, după ce, în anii precedenţi, fusese materie obligatorie.
Nivelul de trai al populaţiei a crescut semnificativ. Magazinele alimentare erau bine aprovizionate. În 1967, americanii au deschis la noi o fabrică Pepsi-Cola, singura din ţările comuniste. Maşinile puteau fi proprietate personală – aşa a apărut Dacia, o replică a mărcii franceze Renault. Oamenii erau mai bine îmbrăcaţi, tinerele purtau fustă mini, după moda occidentală. Au apărut şi blugii, dar nu puteau fi cumpăraţi din magazine, ci doar de la cei care îi procurau din Iugoslavia sau dacă aveai rude în străinătate. Şi acum îmi amintesc prima mea pereche de blugi, prin 1978, marca Wrangler. Filozoful francez Régis Debray spunea că în ţările comuniste, blugii şi muzica rock au fost mai puternice decît armata sovietică. Şi la noi au apărut formaţii rock – Phoenix, de exemplu. Totuşi, tinerii nu aveau voie să poarte plete, ca şi cum acestea erau un pericol pentru regim. Miliţienii aveau obiceiul să îi tundă pe cei prinşi pe stradă. Unii profesori îţi măsurau părul cu liniarul şi te trimiteau la tuns.
Revenind la muzică, erau obişnuite petrecerile (sau „ceaiurile“) unde adolescenţii ascultau formaţiile apusene de succes. Vinilurile ajungeau foarte repede în România, le aduceau piloţii Tarom sau marinarii; erau copiate imediat pe bandă de magnetofon şi se răspîndeau cu o viteză extraordinară.
În 1971, Ceauşescu a făcut o vizită în China şi în Coreea de Nord, şi a fost impresionat de spectacolele grandioase de pe stadioane, prin care erau adulaţi conducătorii acestor ţări. La întoarcere, a considerat că s-a mers prea departe cu liberalizarea şi a propus ca, de atunci înainte, ştiinţa, arta, literatura să fie atent supravegheate de către partid, pentru a nu promova idei dăunătoare regimului. Presa şi Televiziunea au devenit strict cenzurate, fiind obligate să-l proslăvească pe Ceauşescu şi pe soţia sa, Elena. Cultul personalităţii a început să se amplifice treptat, după alegerea lui ca preşedinte, în 1974, pe lîngă funcţia sa de secretar general al PCR. A fost inaugurat Festivalul „Cîntarea României“, în cadrul căruia se desfăşura propaganda comunistă. Pe stadioane erau organizate şi spectacole cu mii de figuranţi – mai ales elevi, care, după săptămîni istovitoare de repetiţii, dansau, alcătuiau lozinci cu trupurile lor şi cîntau ode „conducătorilor iubiţi“. Cei mai oropsiţi erau bucureştenii, cei din provincie participau doar la marele miting, în momentul în care „Marele Conducător“ venea în vizite de lucru.
Securitatea s-a adaptat la noile realităţi. Oficial, nu mai existau deţinuţi politici, cei care criticau regimul sau pe Ceauşescu erau declaraţi bolnavi psihic şi izolaţi în spitalele de psihiatrie. Populaţia era supravegheată prin reţeaua de informatori (erau recrutaţi chiar şi elevi de liceu), iar opozanţii erau ascultaţi cu microfoane ascunse în casă. O adevărată obsesie a noastră era că Securitatea ne urmăreşte pe toţi, cu ajutorul turnătorilor, şi că ne ascultă telefoanele.
Aproximativ pînă în 1982, nivelul de trai era suportabil. Însă anii acestei prosperităţi relative aveau să se încheie în momentul în care Ceauşescu decide să şteargă imensa datorie externă a României. Spre a susţine programul de industrializare masivă, Ceauşescu împrumutase miliarde de dolari de la băncile occidentale, pentru a construi întreprinderi de industrie grea, mari consumatoare de energie şi ineficiente în plan economic. Pentru a plăti datoria externă, au fost introduse măsuri de austeritate de neimaginat. Totul mergea la export: alimente, petrol, energia electrică. Regimul n-a ţinut deloc seama de nevoile populaţiei care a început să trăiască la limita subzistenţei.
Magazinele alimentare au început să se golească. Pe rafturi se găseau doar borcane cu tocană de legume, creveţi vietnamezi şi şampanie. Alimentele de bază au fost raţionalizate, vîndute numai pe cartelă. Cartela era un fel de bon cu pătrăţele, îl decupa vînzătorul de la Alimentara unde erai înscris pe o listă. Raţia prevedea o jumătate de franzelă pe zi şi un kg de zahăr, un litru de ulei, un kg de carne, o jumătate de pachet de unt şi cinci ouă pe lună. Ca să cumperi lapte, trebuia să te aşezi la rînd de la 3 noaptea. Uneori, alimentele se vindeau „la liber“ – de obicei, la uşa din dos a magazinului, unde se formau cozi imense şi oamenii se îmbulzeau.
Pentru a economisi valuta, Ceauşescu nu mai importa cafea naturală, aceasta fiind înlocuită cu ovăz prăjit – cel căruia îi spuneam „nechezol“ (ovăzul este hrană pentru cai). Portocalele şi bananele erau importate numai de Anul Nou şi trebuia să ai noroc ca ele să nu se termine chiar înainte să ajungi şi tu în faţă, după ce ai stat cîteva ore la coadă. Lipsurile erau de tot felul: nu se găsea tot timpul hîrtie igienică! Nu se găseau băuturi alcoolice (în afara şampaniei), lenjerie intimă, lame de ras.
Şi benzina era raţionalizată: lunar, aveai dreptul la doar 20 de litri. Ca să pleci la drum lung, trebuia să o ai pusă deoparte şi să o transporţi în canistre, în portbagaj, pentru că benzinăriile din alte judeţe nu aveau voie să vîndă decît 10 litri şi doar dacă stăteai la cozi interminabile. Au fost impuse restricţii şi la circulaţia maşinilor: într-o duminică puteau ieşi doar maşinile cu număr par, iar în cealaltă, cele cu număr impar.
În apartamente, apa caldă curgea doar două ore, de două ori pe săptămînă, iar în ultimele ierni ale regimului comunist, caloriferele erau îngheţate. Ziua, gazele aveau o presiune atît de mică, încît gospodinele găteau noaptea, cînd presiunea era suficientă. Curentul electric se întrerupea deseori, mai ales seara. Făcusem rost de un felinar cu petrol, dar acesta scotea un fum îngrozitor.
Începînd cu 1985, TVR1 emitea doar două ore, între 20-22, difuzînd aproape în exclusivitate emisiuni dedicate lui Ceauşescu şi soţiei sale. Cine putea se uita la posturi bulgare, maghiare sau iugoslave, prinse cu antene confecţionate artizanal.
Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvînt lumea de atunci, aş spune că totul era gri. Cel mai gri era, însă, faptul că nu ne dădeam seama că e atît de gri. Am mai pomenit strîngerea de inimă cu care am auzit remarca unui deţinut, care fusese închis înainte de 1989 şi eliberat prin 2000. La întrebarea reporterilor cum i se pare că s-a schimbat lumea, acesta se arată uimit de cît de colorat este totul în jurul lui.
Astăzi, lucrurile stau diferit, poate că tinerii nici nu îşi dau seama cît de colorată este lumea în care trăiesc!
Alexandru Ofrim este conf. univ., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Editura Humanitas, 2011.
