- argument -

Din 2005 încoace, am avut în România o instituţie de stat care a funcţionat foarte bine, uimitor de bine pentru felul în care sîntem noi obişnuiţi să meargă lucrurile. Minunea a durat 7 ani, pînă cînd Guvernul Ponta a hotărît că această anomalie trebuie să înceteze de urgenţă. Prin urmare, miercuri, 13 iunie 2012, a fost emisă o Ordonanţă de Urgenţă care stipulează ieşirea Institutului Cultural Român de sub autoritatea simbolică a Preşedinţiei şi numirea preşedintelui ICR, a celor doi vicepreşedinţi şi a unei treimi din Consiliul de conducere de către biroul permanent al Senatului (din care deocamdată fac parte, printre alţii, Dan Voiculescu, Vasile Blaga şi Radu Berceanu).

„Pînă acum ICR avea o politica indepe... nu ştiu... treaba lui... în fine... nu dădea socoteală nimănui. Am avut discuţii foarte ample cu Andrei Marga şi concluzia a fost că şi ICR trebuie să cînte în acelaşi cor“, a declarat Mircea Diaconu, ministrul Culturii. Care cor? Aflăm din textul „Ordonanţei de Urgenţă nr. 27 din 2012 privind unele măsuri în domeniul cultural“: „avînd în vedere necesitatea consolidării şi amplificării, sub diferite forme, a relaţiilor culturale cu comunităţile româneşti de peste hotare, în scopul păstrării şi perpetuării identităţii naţionale, deziderat de o importanţă deosebită în contextul fenomenului de globalizare, inclusiv culturală (...) etc. etc.“. Aşadar, corul e „Cîntarea României“ şi crezuserăm că am scăpat de el. Aceste cîteva rînduri au o importanţă capitală, pentru că ele modifică raţiunile existenţei Institutului Cultural Român. În loc ca cele 17 institute din New York, Praga, Paris, Veneţia, Berlin etc. să se ocupe în continuare de promovarea culturii române în străinătate, de prezenţa noastră la festivaluri de film, tîrguri de carte, bienale de artă, de vizibilitatea proiectelor noastre artistice în afară, ele urmează să-şi concentreze activitatea pe cultivarea sentimentului naţional al românilor plecaţi peste graniţă. Cu alte cuvinte, tot ce a reuşit să facă echipa lui Horia-Roman Patapievici în ultimii 7 ani, de cînd se află la conducerea ICR, va fi anulat de noile ordine. Adio colaborări cu Lincoln Center din New York, adio Museum of Modern Art, adio Primăria din Paris, Scala din Milano ş.a.m.d. Prin grija Guvernului Ponta, ICR-ul riscă să devină un cămin cultural cu filiale internaţionale, iar noi – nişte provinciali fără speranţă.

Modificarea subordonării ICR este însă doar un caz (poate cel mai vizibil în acest moment) dintr-o întreagă serie de schimbări cu iz politic legate de venirea la putere a altui guvern. Serie în care se înscrie şi recenta schimbare a 36 de prefecţi, deşi, potrivit legii, aceştia sînt funcţionari publici şi nu pot fi numiţi sau demişi pe criterii politice. Fenomenul la care asistăm astăzi, de politizare a instituţiilor publice şi de stat, face parte la rîndul lui dintr-un serial care continuă de două decenii, cu episoade la fiecare schimbare a puterii politice. Un obicei care nu lasă acestor instituţii nici autonomia, nici răgazul şi nici liniştea necesare unor construcţii durabile.