Ţin să precizez de la început că m-aş bucura să existe în România literatură de consum. Ar fi cred şi în folosul literaturii „adevărate“, care i-ar împrumuta din public, măcar din zona unde graniţele dintre cele două tipuri de scriitură nu-s tocmai bine definite. Apoi, departe de mine să am vreo prejudecată legată de autorii care îşi asumă cu profesionalism un asemenea fel de literatură (dintr-un anume punct de vedere e chiar mai greu să scrii o carte destinată unui public special, numeros, căruia trebuie să-i cunoşti în amănunt aşteptările şi să nu i le amăgeşti). Din păcate, cred că la noi aşa ceva nu (prea) există şi nu (prea) poate să existe. De ce?

În primul rînd pentru că nu avem „consumatori“. Din mult-puţina experienţă adunată ca scriitor şi ca pălmaş pe piaţa editorială, îndrăznesc să afirm că un roman de consum (fie el policier, thriller, SF etc.), scris de un autor român fără nume, odată pus pe piaţa liberă, publicat de aceeaşi editură şi beneficiind cam de aceeaşi promovare, nu va aduna nici jumătate din numărul cititorilor unui roman „adevărat“, scris fie şi de un debutant. Asta din cauză că tipul de „consumator“ căruia i se adresează primul a migrat demult spre multimedia, de unde-şi culege cu mai multă comoditate divertismentul. Pe scurt, un consumator obişnuit mai degrabă alege să vadă un film de gen decît să citească o carte de gen. Şi-n cazurile rare cînd preferă o carte, va alege cu siguranţă un autor străin, eventual unul faimos, de care a auzit la televizor ori pe net. Să mă ierte fanii înrăiţi ai oricărui gen: în realitate, pot fi adunaţi cu toţii într-o sală ceva mai mare de spectacol, iar reunirile lor în varii cercuri de lectură au ceva din atmosfera întîlnirilor de la clubul alcoolicilor anonimi.

Cine crede că se poate reînvia entuziasmul maselor pentru lectură (mai ales al celor româneşti) se înşală amarnic. Există şi statistici care o confirmă: majoritatea românilor – şi nu acuz, nu deplîng, doar reamintesc – nici nu bănuieşte că printre noi încă mai trăiesc scriitori, indiferent de felul lor, în afară de Adrian Păunescu şi încă vreo două-trei persoane văzute la televizor, darmite să-i mai şi citească. Numai un naiv poate gîndi că în condiţiile actuale se mai poate face la noi literatură de masă. Peste ani, da, poate, dar numai cînd România va fi brăzdată de autostrăzi, cînd românii nu vor mai construi peste noapte diguri din saci cu nisip, cînd nu vor mai tremura la scumpirea pîinii cu doi bănuţi şi cînd nu vor mai înlemni la vederea facturilor pe ultima lună.

În al doilea rînd, există o problemă şi cu „producătorul“ literaturii de consum de la noi. În general, acesta deviază din zona frustrărilor că nu a fost acceptat de „adevărata“ breaslă literară (şi asta, nu-i vorbă, plină de bube şi la fel de insignifiantă la nivel popular). După ce nu obţine peste noapte faima scontată în „marea literatură“, rămîne cu iluzia că deţine reţeta secretă pentru a se răzbuna şi a face bani: literatura de consum. Cei mai mulţi dintre cei interesaţi de asemenea „producţii“ – în general, puşti teribilişti – n-au nici cea mai vagă idee despre piaţa de carte din România şi vin cu o mentalitate de speculator imobiliar: visează să dea un tun care să-i îmbogăţească peste noapte. Cu rare excepţii, scriitorii români profesionişti, care înţeleg pe ce lume trăiesc, nu-şi mai pierd vremea cu literatura de consum, sînt conştienţi că ar miza pe o mînă şi mai moartă.

Editorii mari cunosc foarte bine contextul descris mai sus, cu atît mai mult cu cît s-au fript deja cu literatura de consum. Ei ştiu bine că în România nu poţi face o afacere din asta, că nu există un public adevărat, scriitori profesionişti în domeniu, reţele pentru distribuţia de carte şi canale media destul de aşezate pentru promovare, că investiţia nu merită. Editorii mici mai ciupesc şi ei un bănuţ de pîine şi de întreţinere din ceea ce – paradoxal, haotic, underground, cît de cît, ca s-avem şi noi faliţii noştri – există.

Florin Lăzărescu este scriitor.